[textul e aici]

Cred ca un om care e dezamagit de prieteni ar putea sa ajunga sa se intrebe daca are rost, in viata, sa incerci sa-ti faci prieteni. N-ai putea avea o viata implinita si fara prieteni? Asta e felul in care inteleg intrebarea lui Aristotel din capitolul IX.

Raspunsul lui Aristotel e ca nu poti atinge fericirea (inteleasa asa cum o intelege el) in lipsa prietenilor. Asta banuiam, oricum, ca o sa spuna. Unele virtuti etice (marinimia, de pilda) ii privesc pe ceilalti. Iar daca se adauga (asa cum face el) ca e mai bine sa exerciti astfel de virtuti fata de prieteni decat fata de straini, avem deja un argument.

Doar ca nu e limpede de ce e mai ok sa-i faci un bine unui prieten, decat sa-i faci un bine unui om care nu-ti este prieten (ceea ce nu inseamna neaparat ca e un strain).

Al doilea argument al lui Aristotel e superdubios – porneste de la ideea ca omul e “o fiinta sociala”. Si e ca si cand ar spune: “Asa e omului, are nevoie de prieteni. Deci trebuie sa ai prieteni!”. Dar asa s-ar putea spune la fel de bine: “Asa sunt politicienii, corupti. Deci daca intri in politica trebuie sa fii si tu corupt(a)!”. 🙂 Mie nu mi se pare ca merge.

Spune grecul dupa aia ca viata unui om solitar e mai grea decat viata unui om care are prieteni. “Mai grea” intr-un sens mai obscur, dar putem trece peste. Cred ca s-ar putea spune: “Ok, si chiar daca ar fi asa, indiferent in ce sens e mai greu sa traiesti fara prieteni, asta inseamna ca nu poti avea o viata implinita fara prieteni? Uneori implinirea vine tocmai dupa ce faci chestii mai grele.”

Alt argument: “Daca ai prieteni virtuosi, atunci o sa devii si tu un om virtuos mai usor.” Da, super! Asta imi arata ca prietenii virtuosi sunt utili, dar nu ca sunt indispensabili sau ca viata mea nu ar putea fi implinita si fara ei.

“Omul virtuos este prin natura lui demn de dorit ca prieten.” – Inteleg, daca o sa ajung o persoana superok o sa merit sa-si doreasca alti oameni sa fim prieteni. Dar asta nu inseamna ca daca nu se vor imprieteni cu mine viata lor isi va pierde valoarea, nu?

Iar apoi urmeaza o poveste destul de lunga, pe parcursul careia Aristotel incearca sa sustina, tot cu niste speculatii metafizice, ideea ca viata e un lucru bun (cine n-ar fi de acord cu asta?), dupa care trece de la “propria mea existenta e demna de dorit pentru mine” la “existenta prietenului meu e demna de dorit pentru mine”, iar de aici la “deci merita sa-mi doresc sa am prieteni”.

Din nou e weird. Pot fi de acord ca daca am prieteni, atunci merita sa-mi doresc ca ei sa ramana in viata. Poate chiar la fel de mult pe cat imi doresc sa raman eu in viata. Dar de aici nu reiese ca daca nu am prieteni, merita sa-mi doresc sa am.

Deci cam asta e. Aristotel nu m-a convins ca “Omul are nevoie […], pentru a fi fericit, de prieteni virtuosi.”. Dar problema daca trebuie sa ai prieteni in viata sau nu mi se pare interesanta.