[textul e aici]

Ce inseamna sa te iubesti pe tine insuti? Nu mi se pare ca ma raportez de obicei la mine in felul in care ma raportez la o persoana de care m-am indragostit sau la care tin, pur si simplu.

Iar cand se spune ca m-as putea iubi pe mine mai mult decat pe alti oameni, mi se pare ca se spune ceva weird. Daca ma gandesc la oamenii cu care m-as putea imprieteni, sau pur si simplu la oamenii fata de care as putea simti o anumita apropiere, nu ma gandesc si la mine. Ma gandesc la alti oameni.

Intr-o situatie speciala as putea sa ma incurajez, de pilda, asa cum incurajezi un prieten, dar de obicei nu ma includ in sfera prietenilor mei. Si atunci, cum as putea sa fac o comparatie? Felul in care ma raportez la mine nu e din acelasi film cu felul in care ma raportez la altii.

Dar poate nu e vorba despre vreo chestie pe care sa o pot observa pe dinauntru. Poate ideea e alta: “te porti ca si cand ti-ar pasa mai mult de tine decat de altii”. Nu sentimentele conteaza, ci comportamentul, atunci cand spunem ca un om e egoist.

In plus, e o diferenta intre egoism si lipsa de initiativa. Daca un om nu face chestii faine din proprie initiativa, asta nu inseamna neaparat ca e egoist (invers parca merge: daca esti egoist pui interesele tale pe primul plan, asa ca n-ai de ce sa faci fapte bune pentru altii, daca n-ai obligatia sa le faci).

Aristotel nu vrea sa justifice egoismul. Asta e clar. In plus, vorbeste despre “sentimente de prietenie”, si aduce iar in discutie ideea ca atitudinea pe care o avem fata de prieteni deriva din atitudinea pe care o avem fata de noi insine (in alte parti mai spune ca un prieten e ca un al doilea eu s.a.m.d.).

Dar partea asta nu reusesc sa o inteleg.

Pot sa ma gandesc la o situatie de felul urmator. Discut cu altcineva. Mi se pare ca imi spune exact lucrurile la care m-as fi gandit si eu. E ca si cand am forma o singura minte, un singur eu, ca sa zic asa, care se gandeste la lucrurile despre care discutam.

E supercool, ok, dar asta nu inseamna nici macar ca suntem prieteni. In toate celelalte chestii suntem doua persoane distincte si nu pot sa uit asta nici un moment. Poate ca oamenii vorbesc uneori despre relatia ideala de prietenie in felul asta – ar trebui sa fie ca si cand doi oameni sunt “un singur suflet”. Dar nu stiu daca asta imi arata ca “sentimentele de prietenie fata de altcineva deriva din sentimentele de prietenie pe care le simt fata de mine”.

Nu stiu, totusi, daca toate chestiile astea sunt prea importante. Pana la urma, precizarea lui Aristotel e limpede: nu e vorba sa-ti pese in primul rand de tine in ceea ce priveste chestiile materiale, placerile banii s.a.m.d. E ok sa te raportezi intr-un mod “egoist” in cazul calitatilor, virtutilor, a nobletei morale, a propriei tale desavarsiri.

Altfel spus, e ok (sau poate e chiar recomandabil) sa te intereseze propria ta desavarsire mai tare decat desavarsirea altcuiva.

Dar sigur e asa? Oamenii au ajuns sa-i priveasca totusi cu simpatie pe cei care neglijeaza propria lor dezvoltare personala si nu se ocupa de viciile lor, dar au un efect puternic asupra celor din jur si ar putea chiar sa-i faca sa scape de vicii, sa evolueze ca persoane s.a.m.d. (Cred ca dr. House ar putea fi un exemplu de genul asta.)

De ce sa conteze natura binelui urmarit? – daca urmaresti placerea, esti o fiinta egoista (in sens nashpa), daca urmaresti nobletea morala, ai un “egoism cool”. De ce? Mai de bun simt mi se pare ideea ca egoismul e uncool, indiferent de scopul urmarit.

Nu stiu ce ar raspunde Aristotel la asta, dar mi se pare ca e mai interesat sa isi convinga elevii ca placerile si bunurile materiale sunt nashpa, in timp ce calitatile spirituale si virtutile sunt cool. Iar cu asta eu as fi de acord, in mare.