[textul e aici, imi pare rau ca am intarziat atat de mult]

N-am inteles prea bine de ce vorbeste Aristotel si despre bunavointa si concordie, cand tema lui era de fapt prietenia. Poate crede ca s-ar putea intelege mai bine ce e prietenia daca ne uitam si la alte chestii care seamana un pic cu prietenia, dar nu sunt prietenie. Ma rog,…

In loc de bunavointa eu as vorbi despre o atitudine friendly. Unii oameni sunt friendly aproape fata de toata lumea. Dar nu cred ca asta inseamna ca vor sa se imprieteneasca neaparat cu toata lumea.

Aristotel spune ca “bunavointa pare sa fie un inceput de prietenie, la fel cum placerea pe care ne-o inspira vederea cuiva este inceputul iubirii”. Eu nu inteleg nici comparatia, si nici nu inteleg cum ar putea fi bunavointa un inceput de prietenie, daca se sutine ce spuneam eu inainte.

Mi s-ar putea reprosa ca eu vorbesc despre un comportament (comportamentul prietenos), in timp ce Aristotel vorbeste despre bunavointa ca raportare, indiferent de comportamentul prin care e exprimata. Dar cred ca eu vorbeam si despre una, si despre cealalta.

Pot avea o atitudine binevoitoare fata de cineva, fara sa-mi doresc sa ne imprietenim.

Distinctia dintre comportament si atitudine cred ca are rost atunci cand spune Aristotel ca bunavointa nu se poate baza pe interes sau placere. Un comportament binevoitor sau friendly poate sa se bazeze pe interes. Ma port friendly cu Vasile fiindca vreau sa-i cer bani imprumut, de pilda. Cu atitudinea, in schimb, lucrurile stau diferit. E greu sa simulezi o atitudine prietenoasa atat de bine incat sa ajungi chiar si tu sa crezi ca te raportezi amical la cineva, fara sa fie asa. De fapt, daca ajungi sa crezi ca te raportezi amical, atunci probabil ca chiar ai ajuns sa te rapotezi astfel. Iar acum motivatia ta nu mai e interesata. Cred ca asta vrea sa spuna Aristotel. Nu stiu daca nu ar putea fi pus in discutie ce spune el, dar mi se pare ca e vorba mai degraba de niste observatii psihologice aici.

Ideea de concordie nu-mi prea era familiara. Am inteles-o, pana la urma, cam asa. Concordia apare intre oameni care vad lucrurile cam la fel si nu se cearta prea mult, atunci cand trebuie sa ia o hotarare. Imi inchipui, de pilda, doua gasti – intr-una din ele toti sunt de acord cand propune cineva sa se mearga la film; in alta e greu sa fie toti de acord, fiindca unul vrea la film, altul in parc s.a.m.d.

Cred ca intre prieteni apare asa ceva la un moment dat, desi concordia nu e suficienta pentru prietenie. Dar nu mi se pare ca Aristotel are dreptate cand spune ca doar oamenii “de bine” se pot intelege in felul asta intre ei, iar viciosii nu pot. Nu mi-e greu sa-mi inchipui o gasca de hoti care se inteleg foarte bine intre ei. Exista concordie, chiar daca oamenii ar putea fi considerati viciosi.

Si cam asta e tot.