[un scurt comentariu pe marginea capitolelor V si VI o sa apara in curand; chestiile mai vechi sunt aici]

VII

Se pare ca autorii de binefaceri ii iubesc pe cei carora le-au facut binele mai mult decat acestia din urma pe binefacatorii lor; si cum acest lucru pare anormal, i se cauta explicatia.

Majoritatea oamenilor o gasesc in aceea ca unii se afla in situatia de debitori, ceilalti de creditori; ar fi deci ca si in cazul imprumuturilor; asa cum debitorii doresc disparitia creditorilor, in timp ce creditorii sunt chiar preocupati de buna stare a debitorilor lor, tot astfel si binefacatorii doresc ca aceia carora le-au facut binele sa traiasca, pentru a se bucura de recunostinta lor, pe cand acestia din urma nu prea au grija sa si-o manifeste.

Epicharmos ar spune, fara indoiala, ca a vorbi astfel inseamna “a privi doar reversul lucrurilor”. Si totusi se pare ca este ceva ce tine de natura umana, pentru ca majoritatea oamenilor au memorie scurta si prefera sa primeasca binefaceri decat sa le aduca.

Se va admite deci ca acest lucru se datoreaza unei cauze mult mai inradacinate in natura noastra si ca nu prezinta similitudini cu ceea ce se petrece in domeniul imprumuturilor. La cei ce acorda imprumuturi nu poate fi vorba de a-si iubi debitorii, dorinta lor ca acestia sa o duca bine fiind determinata de grija pentru restituirea datoriei, pe cand autorii de binefaceri ii iubesc pe cei care le sunt obligati, nutrind pentru ei un atasament profund, chiar daca acestia nu le sunt si nu le vor fi de folos.

Acest sentiment se intalneste si la artisti; ei isi iubesc opera mai mult decat ar putea fi iubiti de ea, daca ar capata viata. Si poate ca asta se intampla mai ales la poeti, care sunt atat de atasati de propriile lor poeme, incat le iubesc ca pe niste copii. Acelasi sentiment pare sa fie cel care-i anima pe autorii de binefaceri. Caci cel caruia-i fac binele este opera lor si deci il iubesc mai mult decat l-ar iubi opera pe autorul ei. Explicatia consta in aceea ca pentru toti oamenii existenta este obiect de preferinta si iubire; or, ceea ce ne face sa existam este activitatea (caci existam in masura in care traim si actionam). Deci opera este, intr-un fel, creatorul ei in act. El isi iubeste prin urmare opera, pentru ca iubeste existenta (lucru firesc, de altfel, intrucat ceea ce creatorul reprezinta ca potentialitate opera o exprima in act).

In acelasi timp, pentru binefacator exista o frumusete morala in actiunea sa, astfel incat gaseste bucurie in cel ce i-o prilejuieste. Acesta din urma, insa, nu gaseste in actul binefacatorului frumusete, ci doar utilitate; or utilul este mai putin placut si mai putin demn de a fi iubit decat frumosul. Placute sunt activitatea prezenta, speranta viitorului, amintirea trecutului. Dar lucrul cel mai placut si totodata cel mai demn de iubit este activitatea prezenta. Or, pentru binefacator, opera sa ramane prezenta (caci frumosul dureaza), pe cand, pentru cel ce a primit binefacerea, utilitatea ei dispare; si, daca amintirea actelor frumoase este placuta, cea a lucrurilor utile nu este deloc sau, oricum, mai putin. (Se pare insa ca, in cazul asteptarii unei binefaceri, situatia este cu totul alta.)

In afara de asta, iubirea este asemanatoare unui act creator, in timp ce a fi obiect al iubirii seamana cu o stare pasiva. Prin urmare, cei care detin superioritatea in actiune sunt si cei animati de iubire si de sentimente amicale.

In sfarsit, toti oamenii iubesc mai mult ceea ce le cere mai mult efort; de pilda, cei care si-au agonisit singuri averea tin la ea mai mult decat cei ce au primit-o mostenire. Or, dupa cum se stie, a primi o binefacere nu presupune nici un efort, pe cand a o aduce, da. Acesta este si motivul pentru care mamele isi iubesc copiii mai mult decat tatii; ele sufera mai mult, nascandu-i, si stiu mai bine ca sunt copiii lor. Iar acest lucru s-ar parea ca-i caracterizeaza si pe autorii de binefaceri.