[textul e aici, pagina proiectului e aici]

Problema lui Aristotel mi se pare interesanta: Daca un prieten s-a schimbat, mai trebuie sa raman prieten cu el? Bineinteles ca e usor sa raspunzi: depinde de schimbare si de fiecare caz in parte. Dar Aristotel are un soi de schema generala pe care incearca sa o aplice la toate cazurile.

Prieteniile bazate pe placere sau pe interes, in sensul lui, se duc de rapa atunci cand oamenii nu-si mai servesc reciproc interesele sau nu-si mai fac placere unul altuia, e clar. Dar in astfel de cazuri, intr-un fel, oamenii nu se raporteaza cu adevarat unul la celalalt ca niste prieteni.

In cazurile astea cred ca Aristotel ar spune ca e ok sa nu mai ai de a face cu un om care nu-ti mai serveste interesele, daca nu l-ai indus in eroare, facandu-l sa creada la inceput ca el conteaza mai mult pentru tine, ca te intereseaza cu adevarat el ca persoana s.a.m.d.

Si cum ar trebui sa procedeze oamenii? Sa semneze un “contract de prietenie”? Sa-si spuna clar de la bun inceput “vreau sa fim prieteni fiindca imi place sa petrecem timpul impreuna, nu fiindca te apreciez ca persoana”?

Aici Aristotel are o singura indicatie, de genul “incearca sa nu induci in eroare!”. Cred ca are si el in minte cazuri de genul “nu-i vorbi cuiva despre iubire daca nu vrei decat sa faci sex pentru o noapte (sau pentru o vreme) cu persoana respectiva!”. Dar poate simplific eu lucrurile prea mult.

Altfel, daca nu vorbesti explicit despre cum te raportezi la altcineva (iar oamenii nu vorbesc de obicei despre asta), lucrurile pot trece usor drept altceva – respectul poate trece drept afectiune, de pilda. Probabil ca el mi-ar raspunde: “Da, dar una e sa induci in eroare fara sa vrei si alta e sa induci in eroare in mod deliberat. Eu vorbesc despre al doilea caz. In plus, uneori, chiar daca tu nu vrei sa induci pe cineva in eroare, poti sa preintampini o intelegere gresita.”

Si totusi, cat e de greu sa nu lasi o impresie gresita! Te intalnesti cu un cunoscut pe strada, il saluti, ii zambesti. Zambetul trebuie sa fie politicos si totusi natural, nu fortat sau strict formal. Dar nici nu trebuie sa arate ca te bucuri prea mult sa-l vezi, daca nu e cazul. E foarte greu,…

Totusi, aici mi se pare ca nu e vorba, in primul rand, despre prietenie, ci mai degraba despre “sa nu pretindem ca suntem prieteni daca nu suntem si sa nu-i consideram prieteni pe oamenii care nu ne sunt cu adevarat prieteni”.

Despre prietenie, in sens propriu, mi se pare ca e vorba abia cand vorbeste despre “cel pe care l-am acceptat ca prieten, considerandu-l om de virtute”. Altfel spus, ma imprietenesc cu un om pentru ca il apreciez. Ii vad calitatile, le recunosc, indiferent de interesele mele sau de placerea pe care mi-o face prezenta acelui om (“oare se poate?”).

Iar apoi vad ca persoana respectiva se schimba. Sau poate aprecierea mea initiala era gresita – credeam ca e vorba de un om corect si integru, dar descopar ca inseala si linguseste, de pilda.

Acum Aristotel se confrunta cu punctul de vedere potrivit caruia daca te atasezi de un prieten, trebuie sa-l ajuti. Poate omul chiar era corect si integru si s-a intamplat ceva, iar eu il las balta in fata problemelor, in loc sa-l ajut sa redevina ok. Cred ca aici e din nou vorba de o dilema morala autentica: am datoria sa-mi ajut prietenul, sau nu, atunci cand el nu se mai poarta / nu mai este ok?

Raspunsul lui mi se pare interesant, fiindca pare sa nu fie centrat pe loialitatea prieteneasca, ci pe eficienta – daca omul poate fi ajutat, atunci poate n-ar trebui sa-l abandonez. Dar eficienta nu poate genera obligatii morale, iar Aristotel concede: “Si totusi, gestul celui ce pune capat unei astfel de prietenii n-ar putea parea nimanui absurd.”

Ultimul caz discutat de Aristotel e mai ciudat. Imi inchipui, totusi, o situatie de felul urmator: doi oameni sunt prieteni in liceu; unul intra la facultate, altul nu; primul ajunge sa aiba o viata intelectuala mai sofisticata, devine o persoana responsabila s.a.m.d.; al doilea nu ajunge un om nashpa, dar nu evolueaza la fel de mult; mai are primul obligatia sa se poarte cu al doilea ca si cand ar fi prieteni foarte buni, asa cum erau in liceu?

Nici aici Aristotel nu spune ca ar exista vreo obligatie, dar incearca sa fie “impaciuitor” (n-am gasit un cuvant mai bun). Eu vad aici si diferenta dintre obligatiile morale propriu-zise si ceea ce putem face “in plus” – ar fi “frumos” ca primul om sa mai vorbeasca din cand in cand cu al doilea, sa-l trateze cu afectiune si nu cu indiferenta; dar daca nu o face, nu face nimic imoral.