III

O alta intrebare care se pune este daca trebuie sa rupem sau nu relatiile cu prietenii care nu-si pastreaza conduita initiala. Dar este oare suprinzator ca prieteniile bazate pe interes sau placere sa se destrame cand cei doi inceteaza sa-si fie utili sau placuti unul altuia? In fapt, prietenia lor numai in virtutea acestor avantaje existase, deci nimic mai firesc decat sa dispara odata cu ele. Motive de repros ar exista doar fata de cel care, cautand in prietenie interesul sau placerea, ar simula ca-si iubeste prietenul pentru caracterul sau. Caci, dupa cum am spus la inceput, cele mai multe neintelegeri dintre prieteni se ivesc cand prietenia lor nu este in realitate ceea ce cred ei. Fara indoiala, cand cineva se inseala, imaginandu-si ca este iubit pentru calitatile sale morale, desi celalalt nu face nimic care i-ar putea alimenta aceasta convingere, el nu trebuie sa se acuze decat pe sine; daca insa a fost indus in eroare de prefacatoria celuilalt, e drept sa se planga de cel ce l-a amagit, mai mult chiar decat de un falsificator de monede, cu atat mai mult cu cat in acest caz frauda atinge ceva mult mai de pret.

Dar daca cel pe care l-am acceptat ca prieten, considerandu-l om de virtute, devine vicios si ne dam seama de asta, trebuie oare sa continuam a-l iubi? Sau ar fi o imposibilitate, din moment ce obiect al prieteniei nu poate fi decat binele? Caci viciul nici nu putem, nici nu trebuie sa-l iubim. Si avem datoria sa ne ferim nu numai de atractia viciului, ci si de orice asemanare cu omul vicios: am spus doar ca asemanatorul este prieten cu asemanatorul. Trebuie deci sa punem capat imediat unei astfel de prietenii? Sau nu in toate cazurile, ci numai cand prietenul atins de viciu este incurabil, in timp ce, daca mai exista in el posibilitati de redresare, trebuie sa-l ajutam moral mai mult chiar decat am face-o daca ar fi vorba de redresarea situatiei sale materiale, cu atat mai mult cu cat ajutorul moral reprezinta un bine mai mare si mai propriu prieteniei? Si totusi, gestul celui ce pune capat unei astfel de prietenii n-ar putea parea nimanui absurd. Caci nu acesta este omul caruia-i era el prieten si, vazandu-se in imposibilitatea de a-l readuce la normal pe cel ce s-a schimbat, nu-i mai ramane decat sa se desparta de el.

Daca insa unul dintre prieteni ramane cum era, pe cand celalalt ajunge la un grad de desavarsire mult mai inalt, depasindu-l cu mult in virtute, acesta din urma are obligatia sa mentina prietenia cu el sau asa ceva ar fi imposibil? Acest lucru devine cu atat mai evident cu cat distanta care-i separa este mai mare, cum se poate intampla in cazul prietenilor din copilarie: daca unul dintre ei ramane la un stadiu infantil pe plan mental, pe cand celalalt atinge deplina maturitate, cum ar mai putea fi prieteni, nemaiavand aceleasi gusturi, nemaiimpartasind aceleasi bucurii sau necazuri? Fara aceasta comunitate de sentimente, prietenia nu mai este posibila, pentru ca in astfel de conditii nu si-ar mai putea petrece viata impreuna. Dar despre aceste lucruri am vorbit deja. Si atunci, trebuie sa ne purtam fata de un fost prieten ca si cand niciodata nu ne-ar fi fost prieten? Nu se cuvine mai degraba ca, pastrand amintirea vechii intimitati si tinand seama de faptul ca fata de prieteni ne consideram datori sa fim mai agreabili decat fata de straini, sa le aratam si fostilor prieteni o oarecare afectiune in virtutea prieteniei de odinioara, daca ruptura nu s-a produs din cauza caderii lor intr-un exces de viciu?