Fiinta

Fiinta nu e un concept. Fiinta este. Dar si foamea este, desi e o lipsa. Pe de alta parte, viata nu traieste, iar vederea nu se vede. Totusi, dreptatea, zice Platon în Protagoras, e ceva drept.

Ok, asa nu ajungem prea departe. Ce e cu fiinta? Fiinta e chestia aia despre care am învatat la scoala ca e depasita. Ca e cîh si ca mai bine nu vorbim despre ea. E cam ca baietii de dupa blocuri cu care nu trebuie sa te joci.

Ok, nici asta nu duce nicaieri. Pentru unii, cred ca e vorba de o prescurtare pentru un soi de plan ontologic, diferit de cel în care s-ar afla, chipurile, tot ceea ce poate fi simtit. Deci fiinta e nesimtita.

Nah! Mai bine: fiinta e realitatea. Pai cum? Pai asa: “Eu sunt real – a gândi e totuna cu a fi – eu gândesc.” Nah, forget it!

Hmm,… nu e clar nici ce relatie are fiinta cu fiintarea. Sau cu neantul. si nici câte fiinte sunt. Poate fiinta e fata de a fi asa cum e rosia fata de a rosi.

Cred ca fiinta seamana cu o jucarie la care te uiti când esti mic, prin vitrina, si n-ai bani sa ti-o cumperi. De-aia nu stiu occidentalii ce-i aia fiinta, ca ei au bani de mici!

Nu

Nu este un concept dificil. Scuze, voiam sa spun ca “nu” este un concept dificil. În primul rând, lui nu îi corespunde nimic în realitate. Nu, nu vreau sa spun ca lui “nu” îi corespunde ca obiect real nimicul. Vreau sa spun ca n-are nici un obiect care sa îi corespunda. De aceea filosofii se si întreaba de ce exista ceva mai degraba decât nu.

Poate ca unii, când se gândesc la “nu”, îsi imagineaza ceva. Poate îsi închipuie, de pilda, o tânara femeie care îsi acopera goliciunea si spune: “Bogdanel, suntem saraci. Poate tatal tau o sa îti cumpere tricicleta pe care ti-o doresti atât de mult atunci când o sa te faci mai mare. Hai, nu mai plânge, timpul trece cât ai clipi. Azi mâine o sa intri la facultate si ai sa vezi atunci. Timpul trece repede, nici n-o sa-ti dai seama când. O sa te trezesti ca esti batrân. Iar apoi o sa mori si o sa fii îngropat. Iar acum du-te sa te joci cu ciorapul ala vechi pe care îl folosesti tu pe post de minge!”

Multi oameni ar putea sa îsi închipuie asta atunci când se gândesc la “nu”. Eu însa nu îmi închipui asa ceva. Unii spun ca “nu” este un conector propozitional verifunctional. Dar nu e prea clar ce conecteaza el atunci când cineva spune, de pilda, “Nu acolo! De ce vrei tu neaparat acolo, când stii ca ma doare foarte tare? Off!”

În concluzie, s-ar putea ca “nu” sa nici nu fie un concept. Nu e asa ca interdictiile, definitiile negative, prefixele privative si întrebarile retorice nu au nimic în comun?

Unu

Ce înseamna “unu”? Hmmm,… Iata o întrebare filosofica! Sau nu. Ce atâta mare scofala? “Unu” înseamna “un lucru”. Si gata.

Sigur? Pai daca ar însemna “un lucru” ar trebui sa fie sinonim cu “lucru”. Iar un numar este si el un lucru, doar ca e un obiect abstract. Asa ca “unu” ar trebui sa desemneze toate celelalte numere. Dar asta e absurd.

Sigur, daca un lucru exista, este unu. Poate asta l-a facut pe Plotin sa îl aseze pe Unu deasupra Fiintei. Ok, sa facem un pic abstractie de pozitia misionarului si sa ne gândim mai departe.

E limpede ca “unu” nu înseamna “lucru”. si Frege a observat asta, doar ca el s-a exprimat mult mai stângaci.

Cica pentru matematicieni “unu” ar însemna “ceea ce au în comun toate multimile de obiecte cu un singur element”. Dar daca e vorba de un singur obiect, de ce sa-l vad ca pe o multime? Eh?

Ar mai putea sa însemne, zic ei, “primul element dintr-un sir”. Dar de ce n-ar fi zero primul element dintr-un sir? (În paranteza fie spus, “zero” nu înseamna “nimic”. si tot în paranteza, “unu” n-ar trebui sa fie sinonim nici cu “primul”.)

Daca vorbesc, în schimb, despre “unitate”, nu mai vorbesc despre un numar. Nu vorbesc nici macar despre o cantitate indivizibila. Metrul este o unitate de masura, dar o unitate care se divide. Dovada? Când cumperi tequila la metru primesti mai multe pahare.

Offf, iar m-am îndepartat de subiect. Gata, revin. Am vazut ca n-are rost sa vorbesc despre ce si-ar închipui cineva atunci când se gândeste la “nu”. La fel e si acum, doar ca s-a mai adaugat un “u”. (Tot Frege a observat ca una e conceptul si alta reprezentarea.)

În plus, “unu”, zic unii, n-are legatura cu pronumele nehotarât. Articolul hotarât, în schimb, zice Russell ca ar avea o legatura cu conceptul de identitate. Dar conceptul de identitate nu trebuie confundat cu “unu”, fiindca una e ca un lucru sa fie identic cu el însusi si alta e sa fie unu.

Identitatea e o relatie. A fi unu pare sa fie o proprietate, dar nu e limpede ce i se adauga unui lucru daca i se adauga proprietatea asta. “Unu” ar mai putea sa desemneze si cifra unu. Dar cifra este altceva decât numarul (tot Frege a observat asta).

Deci unu este un numar? Sa zicem ca da. Ce lamureste asta? si doi si trei sunt numere. Ce are unu în comun cu ele? Ce este numarul? Ok, poate ca “ce înseamna «unu»” era totusi o întrebare filosofica. Oricum, Frege era un tip inteligent. Pacat ca scria în germana.

A priori si a posteriori

S-ar putea spune ca a posteriori e un pic vulgar, dar fiindca e vorba de un cuplu de concepte, ar fi ciudat sa fie vulgar doar a posteriori. Daca a posteriori e vulgar, atunci ar trebui sa fie si a priori.

Dar a priori nu este vulgar. Atunci poate s-ar putea spune altceva. Sa zicem ca haloul conotativ al lui a posteriori are o nota vulgara, iar în cazul lui a priori lucrurile nu stau astfel.

Dar trimiterea spre vulgaritate nu vine de la conotatiile lui a posteriori. Fiind un concept tehnic, introdus si utilizat ca atare, a posteriori nici nu a apucat, în fapt, sa îsi închege niste conotatii. “Politician”, de pilda, a capatat în limba româna niste conotatii negative. Lucrurile nu stau la fel cu a posteriori.

E vorba, mai degraba, poate, de asocierile pe care le putem face pornind de la sonoritatea cuvântului. Daca exista o determinare sociala si culturala a conotatiilor unui termen, în cazul lui a posteriori e vorba, pur si simplu, de o chestie de fonetica.

Pardon, de o chestiune de fonetica. “Chestie” suna un pic colocvial. Nu vreau sa spun ca are o sonoritate colocviala (precum “bârlog”, de pilda, care “suna” astfel, fara sa fie, de fapt, un termen colocvial). Dar nici nu cred ca vreau sa spun ca are o conotatie colocviala (“a besteli”, de pilda, te poate trimite la ideea de dialog colocvial, datorita conotatiilor pe care le are).

Bun, sa revenim la a priori si a posteriori. E vorba despre modul în care se petrece ceva. De obicei, ceea ce trebuie sa se petreaca are miza epistemica. Ar fi chiar ciudat sa spun despre un om ca gateste a priori Beef Stroganoff.

Sigur, cineva ar putea întelege ceva din asta. Dar nu în virtutea conotatiilor lui a priori. Mai degraba prin intermediul unor asociatii. Totusi, am în vedere mai degraba asociatii conceptuale decât asociatii simbolice (cum ar fi cea dintre “vultur” si “stramosi”, sa zicem).

Iar acum ar trebui sa scriu ceva care sa constituie un soi de poanta, de miez al acestui text. Sa lasam însa deoparte astfel de constrângeri quasi-narative. Îi este cuiva limpede ce înseamna “în mod independent fata de experienta”? În ce sens independent? Politic? Administrativ? Cauzal? Conceptual? Asta fara sa mai vorbim despre “experienta” (marturisesc ca în acest punct am oscilat între a utiliza sau nu o preteritie).

Dumnezeu

Adeptii teologiei apofatice ar trebui sa spuna ca acesta e un concept complet determinabil, în sensul lui Kant. Adica un concept pentru care, data fiind multimea tuturor proprietatilor, se poate spune, pentru fiecare în parte, daca se afirma sau se neaga în relatie cu conceptul respectiv.

“Pegas”, de pilda, nu e un concept complet determinabil, fiindca nu stim daca Pegas a avut sau nu probleme cu stomacul. Sau daca a fost sau nu roib. Si asa mai departe. În cazul lui “Dumnezeu”, stim ca pentru orice proprietate P, “Dumnezeu nu este P” va fi un enunt adevarat. Deci e ok.

Kant mai vorbeste si despre un concept complet determinat. Un concept complet determinat e un concept complet determinabil caruia, în plus, îi corespunde ceva în realitate.

Cu alte cuvinte, existenta nu e o proprietate a lui Adrian Nastase (are destule, oricum), ci o proprietate semantica a “conceptului” de Nastase. Iar argumentul ontologic nu tine. Dar argumentul ontologic oricum nu era prea grozav, fiindca nu te putea ajuta sa sustii ca Dumnezeu exista ca persoana.

Iar acum avem trei probleme. Prima este ca pentru ca un concept C sa fie determinabil trebuie sa fie adevarat fie “C este P”, fie “C este non-P”, oricare ar fi P. Dar potrivit teologiei apofatice nu putem spune decât “Dumnezeu nu este P” si “Dumnezeu nu este non-P”.

Deci adeptii teologiei apofatice n-ar trebui sa spuna, pâna la urma, ca “Dumnezeu” e un concept complet determinabil.

Eu stiam asta de la început, desigur, asa ca voi trece la a doua problema. Aceasta este ca teologii apofatici ar trebui sa spuna, între altele, ca “Dumnezeu nu este o persoana”. Asta fiindca nici unul dintre conceptele unui intelect finit ca al nostru nu i se poate aplica lui Dumnezeu.

La fel ar sta lucrurile si cu atributele divine. Ar trebui sa spunem, de pilda, ca Dumnezeu nu este atotputernic, dar ca nu este adevarat nici ca nu este atotputernic. Si asa mai departe.

Dar cum de mai avem, în cazul acesta, conceptul de Dumnezeu? Care este continutul acestui concept? Trebuie sa marturisesc acum ca aceasta a doua problema ma nelinisteste atât de tare încât am uitat care era a treia problema.

Constiinta

Cu privire la acest concept se ridica mai multe întrebari. În primul rând, cum putem avea o experienta specifica a “starii de a fi constient”, dat fiind ca nu exista “experiente inconstiente”?

În al doilea rând, exista vreo legatura între “a fi constient” si “a fi agent moral”? În al treilea, daca organismele vii pot reactiona la stimuli fara a fi constiente, iar toate fiintele vii, inclusiv oamenii, nu fac nimic mai mult decât sa reactioneze la stimuli, de unde stim ca oamenii sunt constienti?

În al patrulea, exista grade intermediare între a fi constient si a nu fi constient? O sa merg mai departe fara sa mai numar. Daca aparitia constiintei face parte din istoria noastra naturala, ce rol adaptativ are constiinta?

Daca unui om i se smulge inima din piept, e foarte probabil ca acesta nu va mai fi constient de nimic. Sa conchidem de aici ca inima este sediul constiintei?

Daca nu îmi amintesc sa fi avut vreun fel de experiente, gânduri s.a. pentru o anumita perioada, asta înseamna, probabil, ca pe durata acelei perioade de timp nu am fost constient. Deci nu sunt niciodata constient între 3 si 4 noaptea, când se trece la ora de vara? Si nici între fiecare doua sutimi de secunda consecutive?

Daca a fi constient este o stare mentala, atunci este o stare mentala constienta sau inconstienta? Ce s-ar întâmpla daca într-o zi cineva mi-ar spune: “Tu nu esti constient. Esti un robot pe care l-am construit eu împreuna cu prietenii mei, pe o planeta îndepartata”?

Sa presupunem ca un om descopera ca un centru din creier nu e activ atunci când dormim fara vise sau suntem în coma s.a., dar în rest e activ. Ne poate ajuta aceasta descoperire sa întelegem ce este constiinta?

Ar mai fi si alte întrebari, desigur. Mai interesant mi se pare însa faptul ca s-ar putea ca numai unele dintre ele sa exprime probleme filosofice autentice.

Obiect

Filosofii vorbesc despre obiecte fizice, obiecte mentale, obiecte lingvistice, obiecte abstracte si asa mai departe. Asa ca la un moment dat te-ai putea întreba: ‘Ce înteleg ei prin “obiect”?’

Sigur, filosofi diferiti folosesc “obiect” si într-un sens special, tehnic. Poti încerca sa întelegi ce înseamna obiect la Kant sau la Wittgenstein sau la altii. Dar întrebarea e alta: ‘Ce înteleg ei prin “obiect” atunci când acesta nu e un concept filosofic special?’

Ar trebui sa înteleaga acelasi lucru pe care îl întelege toata lumea prin “obiect”. Sa vedem. “Un obiect e ceva.” – Dar si un incendiu e ceva, însa nu e un obiect, ci un eveniment.

“Un obiect e ceva ce poate fi reprezentat.” – Dar reprezentarile sunt obiecte mentale si pe ele nu ti le poti reprezenta. Îti poti reprezenta un scaun, dar nu îti poti reprezenta reprezentarea unui scaun.

“Un obiect e ceva care exista.” – si ce se întâmpla când spui ca nu exista obiecte abstracte? E asta o contradictie? “Un obiect e ceva care poate avea proprietati.” – Foarte frumos. Dar si altceva decât un obiect poate avea proprietati. O relatie, de pilda, sau o actiune.

“Un obiect e tot ceea ce poate fi subiect de discutie.” – Dar noi putem vorbi si despre persoane, iar persoanele nu sunt obiecte. Si asa mai departe.

Iar acum sa ne uitam cum vorbesc de obicei oamenii. Ei spun “obiect” sau “lucru”, de pilda, atunci când nu îi intereseaza sau nu stiu sa se exprime mai precis (“Ducea un obiect voluminos”). Ei pot vorbi, de pilda, despre obiecte de valoare, sau despre obiecte de cult s.a.

Dar s-ar putea referi la obiectele de valoare numindu-le “valoroasele” (Vamesii ar întreba: “Aveti valoroase în valiza?”), de unde se vede ca “obiect” are aici doar un rol ajutator.

Mai sunt si situatii în care “obiect” nu trimite la nici un obiect (“Critica ta e lipsita de obiect”). Si asa mai departe.

Seamana felul în care folosesc filosofii cuvântul cu felul în care îl folosim noi în mod obisnuit? Poate seamana, poate nu.

Dar daca te poti îndoi, înseamna ca te poti îndoi si ca întelegi bine ce spun ei atunci când disting obiectele fizice de obiecte mentale, de pilda. Daca tot ce vor sa spuna este ca particulele fizice nu sunt stari mentale, asta stie toata lumea. Dar ei spun: “Acestea sunt tipuri diferite de obiecte“. Iar în cazul asta eu nu mai sunt sigur ca înteleg ce înseamna pentru ei “obiect”.