Inchipuiti-va urmatorul dialog:

– Cred ca spun prea des “frate”, trei sa fac ceva cu chestia asta.
– Poate trei sa-l inlocuiesti cu alt cuvant.

– Ce cuvant?
– Pai,… “fata”, de pilda. Ce zici, fata, n-ar merge?

– Nu, frate, nu-mi place cum suna.
– Haide, bre, ce-are “fata”?

– Nu stiu, nu prea merge cand vorbesti cu tipi. N-as putea sa folosesc, pur si simplu, numele persoanei?
– Nah, cu asta nu-l inlocuiesti complet pe “frate”. Gandeste-te la “bai”! Asta e un apelativ care poate fi folosit si pentru mai multe persoane deodata. Poti sa spui “bai, eu plec acasa”, vorbind cu toata lumea care e de fata. “Frate” e cam la fel.

– Nu, frate, nu e la fel!
– Cum sa nu fie, mai nene! Nu poti sa spui “frate, ce faza am vazut azi!” si sa vorbesti cu toata lumea din jur?

– Ba da, dar nu e la fel. E ca un fel de exclamatie, nu ca un apelativ. Seamana mai mult cu “Uau!” decat cu “bai”.
– Nu cred, pisoi! “Wow!” nu e directionat catre nimeni, in schimb “frate” e directionat catre cineva din jur.

– Nu neaparat. Ce, daca spun “Mama, ce bine arata ala!”, ii spun cuiva din jur “mama”?
– Ok, “mama”, in cazul asta nu arata ca ma adresez cuiva din jur. Dar tot are un soi de adresare. E ca si cand m-as face ca vorbesc cu maica-mea.

– Iote, scartz! Si daca spui “Mama, ce varza-i maica-mea!” cum mai e? Te faci ca vorbesti cu maica-ta?
– Bine, dar “frate” nu e ca “mama”. Adica e folosit atunci cand te adresezi altor oameni, fara sa insemne ca te faci ca vorbesti cu un frate de-al tau.

– So what?
– “Frate” e ca “bai”, asta ziceam.

– Nu stiu daca e chiar la fel, dar cum dracu’ scap de el?
– Nu stiu, soro! Poate nu-i nevoie sa-l inlocuiesti cu o singura chestie. Poate e suficient sa-l inlocuiesti cu diverse alte chestii, in functie de situatie. Iar uneori poate nici nu e nevoie sa-l inlocuiesti cu nimic.

– Da, e o idee. Da’ acum ma roade alta chestie.
– Ce chestie?

– Distinctia asta e interesanta.
– Ce distinctie?

– Intre a folosi un cuvant cu directie, catre cineva, sau catre mai multi oameni din jur, si a-l folosi ca pe o exclamatie care nu e directionata catre nimeni. S-a ocupat cineva de ea?
– Nu stiu.

– Nu tine de filosofia limbajului?
– Nu prea. Poate mai degraba de lingvistica.

– Pai de ce? Care e diferenta intre distinctia asta si distinctia intre disjunctia obisnuita si disjunctia exclusiva, de pilda?
– Pai diferenta e ca distinctia aia are legatura cu adevarul afirmatiei. Daca-mi spui despre cineva ca e la buda sau vorbeste la telefon si eu il inteleg pe “sau” ca pe o disjunctie exclusiva, atunci ceea ce ai spus e fals daca ala vorbeste la telefon pe buda.

– Si care e treaba cu adevarul?
– Nu stiu. Cred ca filosofii considera de obicei ca adevarul e o chestie importanta. Si se uita la limbaj din perspectiva asta. Analizele si distinctiile care te pot ajuta sa stabilesti cand e adevarata si cand e falsa o afirmatie ii intereseaza, in timp ce alte analize nu-i intereseaza.

– Si diferenta dintre “Mama, plec maine la Paris.”, spus catre maica-ta si “Moaaaaama, plec maine la Paris!”, scris ca titlu de post pe un blog nu are legatura cu adevarul?
– Nu. Daca plec maine la Paris, atunci ambele chestii sunt adevarate. Daca nu plec, sunt amandoua false.

– Dar daca maica-ta citeste titlul ala de post si crede ca i te adresezi ei, nu a inteles ceva fals?
– Nu. A inteles ceva gresit. Dar chiar si asa, tot a inteles ca plec maine la Paris. Asta e partea care poate fi adevarata sau falsa.

– Ok, cred ca am inteles.
– Ok.