[textul lui Aristotel e aici; incercarea de a citi si a discuta cateva pagini din Etica Nicomahica in fiecare saptamana o sa fie reluata la toamna, incepand cu cartea a IV-a]
In incheierea capitolului de dinaine mai e o afirmatie care pare importanta: “omul cumpatat … se comporta conducandu-se dupa regula rationala”. Chestia asta revine si in capitolul asta. Asta pare sa fie cheia cumpatarii, pentru el. Sa te prinzi cand e rational sa faci ceea ce faci si cand o faci doar pentru a obtine o placere, desi ratiunea ti-ar spune sa te abtii.
Dar in zilele noastre oamenii nu prea mai cred in ratiune. Unii cred, de pilda, ca ratiunea e subiectiva. Uite un exemplu. Imi vine sa fumez, din cauza ca imi face placere sa fumez. Intervine ratiunea si zice “n-ar trebui sa o faci, fiindca fumatul iti pune in pericol sanatatea”.
Dupa care tu spui “da, dar daca n-o sa mai fumez acum o sa ma enervez, ingras etc. etc. si asta o sa-i faca sanatatii mele mai mult rau”. Si mai adaugi eventual si o gramada de alte argumente care sustin toate ideea ca n-ar fi bine sa te abtii sa fumezi acum. Tot ratiunea ai folosit-o, bineinteles. 🙂
Si chiar ai putea sa te convingi singur ca daca fumezi, faci ceea ce este rational sa faci. Deci nu esti necumpatat. Ma intreb ce ar spune Aristotel despre o situatie ca asta.
Apoi Aristotel face un top si zice ca necumpatarea e mai blamabila decat lasitatea. De ce? Fiindca uneori esti las fara sa vrei, dar necumpatat nu esti fara sa vrei. Frica de durere te poate constrange sa fii las, dar dorinta de a obtine o placere nu te “constrange”. Tu decizi sa actionezi.
In ambele cazuri, anyway, e vorba de un conflict intre “pasiuni” – dorinte, temeri s.a. si ratiune. Probabil ca de aia si zice mr. A ca virtutile astea – curajul si cumpatarea – tin de partea inferioara a sufletului, fiindca pentru a le capata trebuie sa te lupti cu niste porniri animalice – frica, pofta etc.
Dar nu exista si alte porniri animalice si alte virtuti pe care le obtii atunci cand inveti sa dresezi animalutzul din tine? De pilda, exista o chestie pe care oamenii o descriu uneori prin “imi fierbe sangele in mine” – cand te enervezi foarte tare sau urasti pe cineva si iti vine sa il faci bucati. Un fel de agresivitate animalica. Nu e si asta din aceeasi categorie cu frica si pofta?
In fine, chestia pe care am observat-o si cand era vorba de curaj – ca nu e limpede cum se aplica ideea lui Aristotel cu linia de mijloc in contextul ala – se vede si aici. Ce linie de mijloc? Exista oameni care sunt “prea cumpatati”? Lol.
Cam asta e, in mare, ce am inteles din ce spune el si cam astea sunt intrebarile pe care mi le-am pus. Si m-am mai gandit la relatia dintre cumpatare si fericire, dar inca n-am ajuns la nici o concluzie. 🙂
” omul cumpatat… se comporta conducandu-se dupa regula rationala “. Si cum te prinzi care e acest ” phronesis “, cum alegi exemplul ratiunii practice, nu doar in existenta cotidiana a individului, dar cu deosebire in clipele-limita ale vietii ? Ma intreb daca lipsa constintei ( 1% din oameni nu au constiinta )determina absenta ratiunii sau numai acelui impuls interior care indeamna la a face ceva mai degraba decat altceva. Spun asta pentru ca raportul e totusi ciudat: se afirma despre cei care fac lucruri necumpatate ca nu au actionat rational, dar aici delimitarea e foarte fina; se uita de pilda ca respectivii indivizi ar putea foarte bine sa fi analizat rational alternativele, rationale si irationale, si apoi sa le fi ales pur si simplu pe cele irationale. De ce? Ratiunea se opreste brusc intr-un punct sau nu a existat niciodata in cazul acestora? Si atunci cum a fost posibila dihotomia initiala dintre rational-irational? Am putea admite uneori ca ne confruntam cu sociopati, elemente de nebunie lucida, obsesii patologice impulsive intretinute perfect in mod voluntar. Oare sociopatii au sau nu ratiune? Ceva tot trebuie sa aiba, macar un sistem coerent si o ” viclenie ” practica, un instinct care sa-i fereasca de repercusiunile propriilor actiuni, dar pe care majoritatea nu conchide in a-l boteza ” ratiune ” deoarece consecintele sale sunt ” irationale “. Irationale sau imorale? E drept ca acest exemplu a luat in considerare persoane atinse intr-un anumit grad de patologic, deci cu o ” ratiune ” mai mult sau mai putin ” zdruncinata “. Dar ce facem cu indivizii perfect sanatosi care iau decizii perfect rationale dar simultan la fel de irationale pentru un om normal, cumpatat si rational? Ciudata conjunctura, dar ma gandesc aici la situatii extreme, insa deloc rare. Propun un experiment imaginar ( trebuie sa recunosc ca ideea experimentului nu imi apartine, provine din cadrul ” Conferintei Internationale John Stuart Mill ” desfasurate in decembrie 2006 in Bucuresti si din discutiile seminarelor de etica ; cum insa mi s-a parut potrivit, am optat pentru utilizarea sa in acest caz ): Intr-un bloc, alaturi de un grup de teroristi kamikaze locuiesc si alti locatari, oameni complet pasnici si nevinovati. Am la dispozitie doua situatii: I. Sau ii pot ucide pe teroristi, dar in acelasi timp nu pot evita sacrificul victimelor nevinovate langa care acestia locuiesc, pentru ca, sa spunem, singura solutie ar fi detonarea unei bombe asupra acelui imobil din care civilii nevinovati nu pot fi evacuati cu nici un chip. II. Sau nu ii ucid pe teroristi, pentru a nu sacrifica acei nevinovati, dar atunci permit desfasurarea actiunii teroriste ce va avea drept consecinte nu doar moartea respectivilor nevinovati din bloc ci si a multor altora, din blocurile vecine ori care trec fortuit pe acolo. Ce e rational sa fac? Sub auspicii etice, aporia prezinta tot doua ” euporii “: In primul rand, utilitarismul ( Mill ) va alege prima situatie, aceea cu eliminarea teroristilor si sacrificarea inevitabila a unui numar ” controlat ” de nevinovati. In al doilea rand, din punct de vedere kantian, imperativul dicteaza urmatoarele: 1. Oamenii trebuie tratati intotdeauna ca scop, si nu ca mijloc – consecinta e ca solutia adoptata de utilitarism nu este valida. 2. Pot insa sa transform situatia, prin intermediul imperativului al doilea categoric, intr-o lege a naturii: sacrific cativa indivizi dintr-o specie pentru a salva specia ( exact cum se petrece in natura cu puii mai slabi ). Deci voi alege tot prima alternativa, aceea care lichideaza teroristii si o data cu ei nevinovatii din preajma lor. Totul in intregime rational. Dar si moral? Mai degraba aici e miza diferentei dintre rational si irational. Posibile consecinte? Asistam la un raport de echivalenta intre violenta ( sau irationalitate ) si idealitate ( sau rationalitate ), relatie direct proportionala care atrage dupa sine nenumarate paradoxuri: mai intai, violenta si irationalitatea se dovedesc, in ambele cazuri ale exemplului mentionat anterior, absolut necesare in economia idealitatii, fiind deci integrate conditiilor si efectelor sale; apoi, rationalitatea se descopera in aceeasi maniera in structura irationalitatii, fara a fi totusi unicul factor ori singura sa determinare. A combate irationalitatea prin irationalitate sau violenta prin violenta constituie un gest necumpatat si uneori criminal, pentru ca, in acest fel, costul de oportunitate poate fi extrem de scump platit. Si mai intervine o problema: in acest fel, de asemenea, agresorul ( teroristii ) devine o noua victima, desi nu ar fi putut fi oprit in lipsa unei asemenea actiuni. Cu toate acestea, daca represaliile apar ca exponent al rationalitatii, acestea sunt in esenta exorcizate de orice amprenta de irationalitate. Irationalitatea si necumpatarea sa fie atunci justificabile rational doar pentru a feri de unele irationalitati si necumpatari si mai mari? Prin vocea Clitemnestrei, de pilda, Euripide decreteaza functia normala si necesara a sacrificarii Iphigeniei, desi acelasi poet o declarase inadmisibila. Sa fie vorba caracterul exemplar al unei fapte irationale calculate insa coercitiv de indivizi rationali, in sensul in care sacrificiul sacrificatorilor polarizeaza asupra victimei germenii justitiei? Deosebire nula in plan conceptual, insa vitala in spectru social: faptele oficial irationale si apartinand oamenilor rationali adesea nu mai sunt considerate irationale sau violente, ci pedeapsa; procesul este finalizat, iar pericolul reiterarii eludat. Desi poate sa nu fie decat un abuz terminologic si disimulare. In fond de unde stim noi ce este Ratiunea in sine, deci ce este rational sa facem si ce nu? Pana la coborarea acesteia din transcedental mi se pare ilegitim orice raspuns definitv in aceasta paradigma. Pentru simplul motiv ca nu ai dreptul sa manevrezi astfel o polisemie reglata conform unor cutume pe care tu insuti ( sau societatea din care tu faci parte ) le-ai impus ca fiind rationale, atat timp cat nu exista un aparat critic perfect obiectiv. Cum putem decide cand si in ce grad deciziile noastre rationale nu sunt influentate, chiar si inconstient, de porniri subictive, fie ele biologice sau culturale etc.? De pilda, nu e deloc rational si cumpatat sa consumi droguri de orice fel, dar cofeina, unul din cele mai populare droguri psihoactive, este o substanta chimica prescrisa cu succes de catre medici. Oricum ar fi, orice actiune rationala dusa la extrem are consecinte irationale. Si totusi, daca acest impuls rational primar nu mai e condus la extrem, pana acolo unde poate fi rational, intentia nu mai trece in act. Ce e rational si ce nu? Cred ca pentru un raspuns definitv nu ne ramane decat sa exclamam si noi, ca Socrate, adoptand simbolul infinitului cunoasterii: ” Maine, insa, Theodoros, sa ne intalnim din nou aici!” ( ” Theaitetos “,210 d 3-4 ). Pe toamna, atunci!
Cand rencepem discutia pe Aristotel?
@Chokmah: la inceputul saptamanii viitoare; pe 1 octombrie o sa fie postat textul primului capitol din cartea a IV-a, dupa care va urma o saptamana pentru discutii; la sf. saptamanii va aparea comentariul lui Gramo, apoi un nou text, s.a.m.d.