[textul e aici]

In capitolul V din cartea despre prietenie Aristotel pare sa faca niste observatii disparate. Distinctia dintre o chestie pusa in act si aceeasi chestie in potenta (sau “ca dispozitie habituala”, cum spune el) e folosita si de Platon. Dar e interesant ca Aristotel o aplica si la prietenie.

Poti sa fii prieten cu altcineva si fara sa te intalnesti cu persoana respectiva. Ok, dar de unde stii ca persoana cealalta iti mai raspunde la fel? Stiu sa adun si atunci cand nu fac adunari, dar asta e o abilitate cognitiva, si tine doar de mine sa o am. Prietenia cu altcineva, in schimb, nu depinde doar de mine.

Sigur, nu ma indoiesc ca prietenul cel mai bun ma considera in continuare prieten daca nu ne-am mai vazut de trei zile. Dar daca trece o luna si nu ma cauta? De fapt, probabil ca as intra la idei si daca nu m-ar mai cauta o saptamana intreaga.

Pe de alta parte, daca prietenia noastra poate sa reziste si fara ca noi sa ne vedem, cum ar putea sa mai dispara vreodata? Ce anume se erodeaza, in cazul asta?

Apoi Aristotel spune ca oamenii ursuzi nu sunt inclinati spre prietenie, iar aici nu prea vrem sa ne bagam, fiindca unul dintre noi se simte cu musca pe caciula. 🙂

Next. Prietenii doresc sa traiasca impreuna. Asta ar putea suna ciudat in zilele noastre, cand unii oameni au retineri sa traiasca impreuna chiar daca spun ca se iubesc. Poate e vorba despre o diferenta culturala.

Urmatoarea observatie este ca prietenia nu este un sentiment, ci un habitus – o obisnuinta pe care ti-o formezi in timp, ca urmare a unei alegeri deliberate. Dar oamenii spun uneori ca “nutresc sentimente de prietenie” unii pentru altii (e drept, asta e un fel de a vorbi al oamenilor in varsta, despre care tot Aristotel spusese ca nu sunt nici ei inclinati spre prietenie).

Iar la sfarsit Aristotel ii da iar cu prietenia bazata pe virtute si cum in cadrul ei prietenii ocupa pozitii egale si nici unul nu e considerat superior fata de celalalt si exista mereu reciprocitate intre cei doi si asa mai departe.

Ok, am obosit.