[ramasesem in urma cu comentariul la capitolul asta]

Prietenia intre “spiritele inalte”, zice Aristotel, e cea mai buna. Si totusi, cum se deosebeste prietenia de felul asta de celelalte forme de prietenie – cea bazata pe placere si cea bazata pe utilitate – mai ales ca toate trei seamana intre ele?

Initial credeam ca se deosebeste negativ: prietenii care urmaresc sa fie mai buni si au o prietenie bazata pe virtutue nu vor unii de la altii nimic care sa le produca placere sau sa le fie util. Dar acum Aristotel spune ca si ei obtin placere din prietenia lor si isi sunt utili unii altora.

Poate diferenta sta in faptul ca nu asta urmaresc. Sau macar ca nu asta urmaresc in primul rand, desi obtin si asta. Dar daca vezi ca un lucru e placut, cum poti continua sa il faci fara sa intentionezi sa obtii o placere?

“Fiecare primeste si ofera celuilalt acelasi lucru sau ceva asemanator” – ok, dar ce anume? Poate Aristotel ar spune: “virtutea” sau “binele”, dar ce inseamna, mai clar, asta?

Mai jos, tot in capitolul asta, spune ca o astfel de prietenie se bazeaza pe “valoare personala”. Adica? Il apreciez pe celalalt pentru ceea ce este el insusi, nu pentru ceea ce obtin eu din relatia cu el.

Dar in felul asta doi iubiti carora le place sa faca sex impreuna nu au o prietenie inalta, nu? Si de fapt, daca apreciez o persoana din cauza ca sunt indragostit de ea, asta deja inseamna ca nu o apreciez pentru ea insasi, nu?

Sa zicem ca Andrei e inteligent, dar uneori sa balbaie intr-un fel amuzant. Daca eu sunt prieten(a) cu Andrei fiindca ma amuza (intr-un mod placut) sa-l aud cum se balbaie, e limpede ca nu-l apreciez pentru “valoarea lui personala”. Sau nu e limpede? De ce n-ar tine si faptul ca se balbaie intr-un mod amuzant de valoarea personala a lui Andrei? Fiindca el nu considera ca asta e o calitate de-a lui? Fiindca asta nu e o virtute?

Poate al doilea raspuns ar fi mai bun. “Valoarea personala” trebuie sa tina de toate virtutile despre care a vorbit Aristotel pana acum. Prin urmare, daca sunt prieten cu Andrei fiindca ii apreciez curajul, cumpatarea, intelepciunea practica s.a.m.d., si el e prieten cu mine tot fiindca apreciaza virtutile mele, atunci avem o prietenie din aia cool (in sensul lui Aristotel).

Si daca nu avem prea multe virtuti, desi ne dorim sa fim mai buni? Si daca avem anumite calitati, dar nu sunt pe lista virtutilor lui Aristotel?

Aristotel mai spune ceva despre prietenii virtuosi, si anume ca au incredere unul in altul si ca nu se nedreptatesc reciproc. Dar nu sunt astea trasaturi (ideale, ma rog) ale oricarei prietenii? Si ce legatura are increderea cu virtutile despre care vorbeste Aristotel?

Am incredere ca prietenul nu ma minte si nu ma inseala fiindca il consider o persoana sincera. Dar sinceritatea nu e pe lista lui Aristotel. Intr-un alt sens, am incredere ca prietenul poate sa ma ajute la un moment dat cu un anumit lucru fiindca stiu ca il poate realiza si ca e un om de cuvant. Dar nici astea nu sunt virtuti, in sensul lui. Sau poate nu vad eu prea bine legatura dintre incredere si virtuti (Totusi, pe cea dintre “nu se nedreptatesc” si virtutea dreptatii, despre care a fost vorba in cartea a V-a, o vad.)

Si mai e un lucru. Aristotel spune ca orice prietenie presupune ca oamenii care sunt prieteni sa-si doreasca binele unul altuia si sa puna pret pe faptul ca prietenul le doreste binele. Dar o prietenie bazata pe utilitate nu pare sa satisfaca neaparat cerinta asta. Adica, ok, ii doresc prietenului care-mi este util sa nu fie calcat de o masina sau lucruri de felul asta, fiindca s-ar putea sa nu-mi mai fie util mort, dar nu-i doresc neaparat “binele pe care si-l doreste el”. Si atunci de ce o prietenie bazata doar pe interes ar mai fi o prietenie?

Doar pentru ca oamenii o numesc asa? Asta pare sa spuna Aristotel. Dar e ciudat ca ajunge sa cedeze aici atat de usor in fata “opiniei populare”. Ce importanta are cum folosesc oamenii cuvantul?

In orice caz, am gasit raspunsul la o intrebare pe care mi-o puneam acum o saptamana sau doua. Problema era daca o prietenie n-ar putea sa inceapa ca o prietenie bazata pe placere dar sa se transforme, dupa aceea, intr-o “prietenie inalta”.

Iar raspunsul lui Aristotel ar fi, probabil, asta: O “prietenie inalta”, cum ii spui tu, se bazeaza pe recunoasterea si aprecierea reciproca a virtutilor. Pentru asta trebuie sa pui pret pe virtuti. Iar daca pui, nimic altceva nu poate conta mai mult pentru tine (gen, placerea estetica sau erotica sau alte placeri, inclusiv placerile spirituale). O prietenie bazata pe placeri e intre oameni care inca nu apreciaza virtutile, si singurul mod in care relatia lor s-ar putea transforma intr-o prietenie inalta ar fi ca ei sa isi schimbe complet viata si sa recunoasca importanta virtutilor (btw, nu poti avea o virtute fara sa stii ca o ai, remember?).