II

Chestiunile ce ne intereseaza s-ar putea clarifica mai usor daca vom incepe prin a cunoaste obiectul prieteniei. Se admite in general ca nu orice poate fi iubit, ci numai ceea ce este susceptibil de iubire, adica binele, placutul sau utilul. Se mai poate admite, de asemenea, ca util este ceea ce genereaza un bine sau o placere, astfel incat, in calitate de scopuri, obiecte ale prieteniei pot fi doar binele si placerea. Dar iubim noi binele in sine sau ceea ce este bun pentru noi insine?

Caci uneori aceste doua aspecte se afla in dezacord. Aceeasi intrebare se poate pune si privitor la ceea ce este placut. Or, toata lumea este de acord ca fiecare iubeste ceea ce este bun pentru el insusi si ca astfel demn de iubire este in mod absolut binele in sine, dar pentru fiecare om ceea ce este bun pentru el insusi. Pe de alta parte, fiecare iubeste nu ceea ce realmente este un bine pentru el, ci ceea ce i se pare ca atare. Dar asta nu are importanta aici; vom spune ca este un obiect al iubirii aparent.

Trei sunt deci ratiunile ce stau la baza prieteniei. Dar atasamentul fata de lucruri inanimate nu-l desemnam prin termenul prieteni, pentru ca nu este posibil ca ele sa ne raspunda cu acelasi sentiment, nici ca noi sa le dorim binele (ar fi ridicol, daca e vorba de vin, de pilda, sa pretindem ca-i dorim binele; tot ce-i putem dori este sa se conserve, ca sa avem ce consuma). Cand e vorba insa de un prieten, se spune ca trebuie sa-i dorim binele pentru el insusi.

Dar pe cei ce doresc astfel binele cuiva fara ca celalalt sa le raspunda cu acelasi sentiment ii numim [nu prieteni], ci oameni binevoitori; caci prietenia presupune o bunavointa reciproca. Si mai trebuie sa adaugam ca aceasta bunavointa reciproca nu trebuie sa ramana ignorata de cei doi. Caci ulti oameni incearca un sentiment de bunavointa fata de persoane pe care nu le-au mai vazut niciodata, dar pe care le presupun oneste si capabile de a fi utile; si nu este exclus ca unele dintre aceste persoane sa fie animate la randul lor de acelasi sentiment fata de ei. Este vorba deci, in acest caz, de bunavointa reciproca; dar cum sa-i califici drept prieteni, atata timp cat isi ignora reciproc sentimentele?

Prietenia presupune deci o bunavointa reciproca, fiecare dorind binele celuilalt, bunavointa ce nu trebuie sa ramana ignorata de nici unul dintre cei doi si la baza careia trebuie sa stea unul dintre motivele despre care am vorbit mai inainte.

III

Aceste surse ale prieteniei se deosebesc specific unele de altele; in consecinta, atasamentele si prieteniile corespunzatoare vor fi si ele de specii diferite. Trei sunt deci speciile prieteniei, tot atatea la numar cate sunt si obiectele ei, caci fiecare dintre acestea din urma poate da nastere unui atasament reciproc si neignorat de cei in cauza.

Dar cei ce se bucura de un atasament reciproc isi doresc binele unul altuia din punctul de vedere ce le determina atasamentul. Astfel, cei al caror atasament reciproc isi are sursa in utilitate nu se iubesc unul pe altul pentru ei insisi, ci in virtutea avantajului ce-i poate reveni fiecaruia din partea celuilalt. La fel stau lucrurile si in prieteniile bazate pe placere: nu pentru calitatile lor intrinsece sunt indragiti oamenii de spirit, ci pentru placerea pe care o procura celor ce-i indragesc. Prin urmare, cand prietenia se bazeaza pe interes, ne iubim prietenii pentru propriul nostru bine, iar cand se bazeaza pe placere ii iubim pentru propria noastra placere. In ambele cazuri, prietenul nu este iubit pentru ceea ce reprezinta el in esenta sa, ci in masura in care ne este util sau placut. Asemenea prietenii au deci un caracter accidental, de vreme ce persoana iubita nu este iubita pentru ceea ce este ea insasi, ci intrucat poate oferi fie un avantaj, fie o placere.

In consecinta, prieteniile de acest fel se destrama usor, cei in cauza neputand ramane prea mult timp aceiasi ca la inceput: in clipa in care inceteaza sa fie placuti sau utili, inceteaza si sa fie prieteni. Or utilitatea nu este ceva durabil, ci variaza dupa imprejurari. Si astfel, disparand ratiunea prieteniei, dispare si prietenia, prietenie ce nu existase decat in acel scop.

Se pare ca aceasta forma de prietenie se intalneste mai ales la batrani (caci cei aflati la aceasta varsta nu urmaresc placutul, ci utilul). O putem intalni totusi si la oamenii maturi sau la tinerii ce nu urmaresc decat propriul interes. Prietenii de acest fel nu cunosc intimitatea relatiilor, pentru ca adesea nici nu se agreeaza unii pe altii; nici unul dintre ei nu simte nevoia sa caute societatea celuilalt daca nu este vorba de vreun interes, pentru ca nu se simt atrasi unul de altul decat in speranta obtinerii unui bun. In aceasta forma de prietenie putem include si relatiile de ospitalitate.

Prietenia dintre tineri pare sa-si aiba sursa in placere, pentru ca, traind sub dominatia pasiunii, ei urmaresc inainte de orice placerea prezenta si personala. Dar, odata cu varsta, si lucrurile ce le plac devin altele. De aceea, prieteniile lor, pe cat de repede se infiripa, pe atat de repede se destrama. Caci, odata cu obiectul placerii, trece si prietenia, iar asemenea placeri sunt repede schimbatoare. Sa adaugam ca tinerii sunt inclinati si spre sentimente erotice, care cel mai adesea sunt dictate de pasiune si isi au sursa in placere. Acesta este si motivul pentru care ei iubesc si inceteaza sa iubeasca cu aceeasi repeziciune, schimbandu-si sentimentele de mai multe ori pe zi. Dar ei doresc sa-si petreaca tot timpul impreuna, caci acesta este modul in care-si reprezinta legaturile de prietenie.

Perfecta este insa prietenia dintre oamenii cu noblete spirituala adica cei ale caror afinitati izvorasc din virtute. In acelasi fel isi doresc ei binele unul altuia: ca oameni de virtute; si oameni de virtute ei sunt in insasi esenta lor. Iar a dori binele prietenului pentru prietenul insusi inseamna a fi prieten in sensul cel mai inalt (pentru ca o astfel de prietenie se datoreaza structurii interioare a celor ce o resimt si nu unei stari accidentale). Prietenia lor dureaza atata timp cat dau dovada de virtute, iar virtutea este durabila. Si fiecare dintre ei este bun atat in mod absolut, cat si in raport cu prietenul sau, caci oamenii cu noblete spirituala sunt nobili in sens absolut si in acelasi timp utili unii altora. In acelasi fel sunt ei si placuti: placuti in sens absolut si placuti unii altora, pentru ca fiecare gaseste placere in actele ce-i sunt proprii si in cele de acelasi fel, iar actele oamenilor de virtute sunt identice sau asemanatoare. Este firesc ca o asemenea prietenie sa fie durabila, ea intrunind toate trasaturile imanente veritabilei prietenii. Caci, daca orice prietenie se intemeiaza pe bine sau placere, fie in sens absolut, fie pentru cel ce iubeste, si in virtutea unei asemanari intre prieteni, in prietenia despre care este vorba aici sunt inmanunchiate toate conditiile amintite, si asta datorita naturii insasi celor ce o impartasesc (asemanatori unii altora in aceasta privinta, ca si in celelalte), iar ceea ce este bun in sens absolut este si placut in sens absolut. Si, cum acestea din urma sunt obiectele fundamentale ale prieteniei, afectiunea si prietenia ating la astfel de oameni treapta cea mai inalta si cea mai desavarsita.

E de la sine inteles ca asemenea prietenii sunt rare, oamenii de acest fel fiind putini. In afara de asta, ele necesita timp si deprinderi comune, pentru ca, asa cum spune proverbul, oamenii nu se pot cunoaste unii pe altii inainte de a fi consumat impreuna “masura de sare” despre care e vorba acolo, deci nu se pot accepta reciproc si nu pot fi prieteni inainte de a se arata unul fata de altul demni de prietenie si incredere. Cei ce se grabesc sa-si dea unul altuia dovezi de prietenie doresc, desigur, sa fie prieteni, dar in realitate nu sunt; pentru asta trebuie sa se arate cu adevarat demni de a fi iubiti si s-o stie: daca dorinta de prietenie se poate naste instantaneu, nu acelasi lucru se poate spune si despre prietenie.