[textul e aici; Etica Nicomahica intra in vacanta pentru o saptamana]

Acum Aristotel reia argumentul din capitolul de dinainte pentru placeri senzoriale. De ce? Fiindca unii oameni, chiar daca accepta ca pot exista placeri spirituale (gen “placerea de a da demonstratia pentru teorema lui Fermat”), nu vor sa accepte ca placerile “fizice” ar putea fi ceva bun.

Doar ca aici lucrurile sunt si mai ciudate. “Contrariul unui rau trebuie sa fie un bine.” – Ok, dar ce anume se opune durerii de dinti? Placerea de dinti? Si care e durerea care se opune placerii de a avea un orgasm?

Apoi vine un pasaj in care Aristotel pare sa spuna ca in cazul placerilor senzoriale problema e ca e posibil excesul, nu ca oamenii urmaresc placerile respective. Si spune ceva ciudat si despre durere. Aici pare sa observe si el ca exista o asimetrie – oamenii evita durerile, nu doar excesul de durere. Si atunci, de ce ar trebui sa evite numai excesul de placere?

Dupa care Aristotel incepe sa explice de ce au ajuns oamenii sa urmareasca placerile senzoriale. Iar motivele lui par si ele cam weird, dar mai interesanta e justificarea de la inceput.

De ce trebuie sa explicam cum au ajuns oamenii sa considere ca placerile senzoriale sunt mai de dorit decat alte placeri? Ce conteaza cum au ajuns oamenii sa se raporteze asa? Important e daca e justificat sa te raportezi asa sau nu. Si totusi, pentru Aristotel conteaza si explicatia, fiindca “ne intareste increderea in adevar”. Foarte ciudat!

Motivele in sine nu sunt prea grozave – placerea are rol de analgezic iar placerile trupesti sunt mai intense decat placerile spirituale. In plus, tinerii au un temperament excitabil, simt dorinte intense si de aia au nevoie de placeri intense.

Weird, dupa cum spuneam. Cum poti masura compara intensitatea unei placeri trupesti cu intensitatea unei placeri intelectuale? Si chiar poti sa uiti de o durere daca simti o mare placere? De multe ori lucrurile stau invers – o durere intensa te impiedica sa te mai poti bucura de vreo placere.

Apoi Aristotel revine la “placerile neinsotite de neplacere”. Probabil e vorba despre placerile care nu pot avea efecte secundare. Adica sigur nu e vorba despre placerea de a bea vin pana iti crapa ficatul. Dar exista si placeri trupesti care nu au efecte secundare?

Aristotel pare sa spuna ca da – placerile produse de “lucrurile placute prin natura”. Dar care sunt alea? (La lucrurile placute prin accident e mai clar – bixtonimul e un lucru placut prin accident care iti produce placerea de a-ti desfunda nasul, doar ca iti da dependenta.)

Nu poti sa traiesti fara sa bei apa, de pilda. Dar este apa, in sensul asta, un “lucru placut prin natura”? Si cum ar putea fi? Placerile produse de astfel de lucruri “nu comporta excesul”, zice Aristotel. Dar e clar ca poti sa bei apa in exces. Si dupa aia o sa te doara burta. Si atunci?

Anyway, Aristotel incheie toata discutia despre placeri observand ca oamenii se plictisesc destul de repede de orice placere (ok, la el observatia asta e impanata cu tot felul de chestii metafizice). Pacat ca nu continua ideea – placerile spirituale sunt mult mai numeroase si mai variate decat placerile senzoriale, asa ca din chestia asta cu plictiseala, daca e acceptata, pare sa reiasa ca totusi placerile spirituale sunt mai misto, fiindca de ele te plictisesti mult mai greu.

Si cam asta e tot.