Cartea a VIII-a

I

Subiectul pe care-l vom trata in continuare este deci prietenia. Ea este, in fond, o virtute sau, cel putin, este inseparabila de virtute. Si nu exista alt lucru mai necesar vietii decat ea. Caci nimeni nu ar concepe o viata fara prieteni, chiar daca ar fi sa posede toate celelalte bunuri la un loc. Se pare, de altfel, ca cea mai mare nevoie de prieteni o au chiar oamenii bogati si cei investiti cu autoritatea celor mai inalte magistraturi. Altfel, la ce le-ar servi prosperitatea, daca ar fi frustrati de posibilitatea de a aduce binefaceri, posibilitate pusa in valoare cel mai mult si in modul cel mai demn de lauda fata de prieteni? Si cum si-ar putea ei mentine si apara aceasta prosperitate fara ajutorul prietenilor? Caci prosperitatea, cu cat e mai mare, cu atat e mai nesigura. De asemenea, in saracie, ca si in orice alta situatie nefericita, oamenii vad in prieteni unicul lor refugiu. Pe tineri prietenia ii ajuta sa se fereasca de greseli, batranilor le ofera ingrijire si compensatie pentru actele pe care slabiciunea ii impiedica sa le mai indeplineasca, pe cei aflati in floarea varstei ii stimuleaza la acte nobile:

“cand doi oameni merg impreuna…” (Homer), sunt mai capabili si de gandire, si de actiune.

Prietenia inerenta dintre parinti si copii este, se pare, un instinct natural, si asta nu numai la oameni, ci si l apasari si la majoritatea animalelor; natura a inoculat acest sentiment reciproc la indivizii aceleiasi specii, mai ales la cei ai speciei umane, si de aceea ii laudam pe oamenii animati de dragoste pentru oameni. Se poate observa, de altfel, chiar si in timpul calatoriilor, cum intre orice om si alt om se pot trezi afinitati si legaturi de prietenie.

Tot prietenie pare sa fie si ceea ce mentine unitatea cetatilor, iar legislatorii au aerul de a se preocupa de ea inca si mai mult decat de justitie; caci concordia pare sa fie ceva asemanator prieteniei si ea constituie tina principala a legislatorilor, care sa straduie mai mult decat orice sa inlature discordia dusmana. De altfel, cand oamenii sunt prieteni intre ei, nici nu mai e nevoie de justitie, in timp ce de prietenie au nevoie chiar daca sunt drepti; caci expresia cea mai inalta a dreptatii este in ochii tuturor ceva de natura prieteniei.

Dar prietenia este un sentiment nu numai necesar, ci si nobil; ii laudam pe cei ce au vocatia prieteniei si faptul de a avea un numar mare de prieteni este privit ca un lucru frumos, iar unii sunt de parere ca aceiasi oameni care sunt capabili de virtute sunt si cei capabili de prietenie.

Nu putine sunt insa controversele suscitate de problema prieteniei. Unii o definesc ca pe un fel de afinitate, spunand ca cei ce se aseamana sunt prieteni, de unde si proverbele: “asemanator spre asemanator tinde”, “corb la corb trage” si asa mai departe. Altii, dimpotriva, spun ca toti cei ce se aseamana sunt unii fata de altii ca olarii intre ei.

Asupra aceluiasi subiect, altii cauta o explicatie mai relevanta, bazandu-se pe observarea naturii, ca Euripide, care spune ca “Glia uscata doreste cu ardoare ploaia, iar Cerul maiestuos, greu de ploaie, arde de dorinta de a se arunca asupra Gliei” sau ca Heraclit, pentru care “contrariile se atrag si “din disonante rezulta cea mai frumoasa armonie” sau “totul se naste din lupta”. Opinia contrara este sustinuta, printre altii, de Empedokles, dupa care “asemanatorul tinde spre asemanator”.

Sa lasam insa la o parte problemele de ordinul fizicii (caci ele nu constituie obiectul cercetarii prezente) si sa le examinam doar pe cele strict umane, adica pe cele privitoare la caractere si pasiuni. Sa vedem, de exemplu, daca toti oamenii sunt capabili de prietenie sau este imposibil ca un om vicios sa aiba calitatea de prieten si daca exista o singura specie de prietenie sau mai multe. Caci cei dupa opinia carora exista o singura specie de prietenie pentru ca prietenia admite plusul si minusul acorda credit unui indiciu neconcludent; in fapt, si lucruri diferite ca specie admit plusul si minusul. Dar aceasta problema am tratat-o mai inainte.