[textul e aici; comentariul vine cu intarziere, scuze!]
Cumpatarea, ca si curajul, tine de partea irationala a sufletului. You do remember this, right? Adica asta:
Probleme: Ce inseamna, pana la urma, asta? Sunt astea singurele virtuti care tin de partea irationala a sufletului? Nu mai sunt si altele? Suntem siguri? De unde stim? Si daca o chestie tine de partea irationala a sufletului, cum mai poate fi educata? Mai e vorba de educatie, sau de un fel de dresaj, ca la catzei?
In fine,… Virtutea curajului, am vazut, era un fel de linie de mijloc inspre aruncat cu capul inainte in orice pericol si lasitate in fata pericolelor. Cumpatarea, zice Aristotel, e un fel de linie de mijloc in ce priveste placerile. La un capat sa afle nepasarea fata de placeri, la altul e chiar necumpatarea.
Dupa care urmeaza o parte in care Aristotel incearca sa stabileasca despre care placeri e vorba. Nu despre placeri intelectuale (citit, ascultat muzica, vazut opere de arta; oare ce ar zice Aristotel despre jocuri pe calculator?), ci despre “placeri trupesti” – placerea de a manca, de a face sex, de a bea, chestii de genul asta.
Aristotel zice ca pentru placerile astea e caracteristic faptul ca sunt legate de simtul gustului si de simtul tactil. Oare asta le e specific? Daca sunt orb si apreciez o sculptura folosindu-ma de simtul tactil, risc sa devin necumpatat? Iar daca m-as fi rezumat sa o privesc nu riscam asta? Ciudat!
Si apoi, in ce sens e vorba de acelasi lucru, cand vorbim despre “placere erotica” si despre “placerea lecturii”? Sigur, apare in ambele locuri cuvantul “placere”, dar asta nu inseamna nimic (prin ce seamana o durere de masele cu o “durere sufleteasca”?).
Si ce o sa spunem despre un om care e necumpatat cu bautura, desi la el nu e vorba de placere? E neaparat necumpatarea legata de placere, asa cum crede Aristotel?
Un alt fel in care se exprima Aristotel: e vorba de necumpatare atunci cand nu te abtii de la placeri animalice. Ce e animalic si ce nu e? Cate animale fac sex din placere? E vorba de o placere animalica?
Si ar mai fi si alte probleme, desigur. Daca Aristotel greseste (poti avea suspiciunea asta), ce este, pana la urma, cumpatarea? Si de ce e atat de important sa fii cumpatat? Pentru Aristotel asta e o virtute etica, dar ce treaba are cumpatarea cu etica?
Sau: ce e mai rau, sa-mi placa foarte mult sa fac sex si sa o fac de cate ori am ocazia, sau sa nu o fac si sa ma gandesc tot timpul la sex si sa fac din asta o obsesie? S.a.m.d.
M? întreb: cump?tarea face pe cineva s? fie virtuos? Am avut discu?ia cu un prof de filosofie, pe baza exemplului: avem un om din vremea lui Aristotel, generos, moderat, interesat de treburile cet??ii etc. care bea mult. În privin?a asta el este necump?tat, chiar dac? afirm? c? nu e pro-viciu, chiar dac? practic? virtu?ile. Întrebarea mea era dac? necump?tarea cu privire la b?utur? îl face s? nu mai fie virtuos. Proful a zis c? da, c? faptul c? nu se supravegheaz? ?i nu se ab?ine îl exclude dintre oamenii virtuo?i. Dar…nu e prea pu?in?
Pai, dupa Aristotel, cumpatarea este o virtute. Virtutea consta in asta, sa iti pastrezi echilibrul – nici sa nu fii indiferent fata de placeri, nici sa nu exagerezi cu ele. Chestia asta se formeaza prin educatie, zice el.
Now, ce inseamna om virtuos? Inca n-am vazut ce spune despre asta, dar probabil ca un om virtuos, pentru el, e un om care, prin educatie, antrenament etc. si-a format toate virtutile.
Adica, da, n-ar trebui sa lipseasca nici una dintre ele. Pe de alta parte, unele virtuti par sa fie mai importante decat altele. In plus, nimeni nu e desavarsit, asa ca faza cu formatul virtutilor e mai mult un ideal catre care tindem.
In orice caz, indiferent ce crede el, un om care bea de stinge si nu incearca sa se schimbe, sa invete sa se abtina, poate sa fie din toate celelalte puncte de vedere foarte ok (si apreciat), dar ,… nu-l poti aprecia in intregime, nu il poti lua ca model etc.
Nu cred ca exista act in sine moral(sau cumpatat),ci numai imoral, si aceasta intrucat nu poti identifica o armonie imuabila intre ratiune, intentie si afectivitate. Eventual ai posibilitatea de a utiliza ratiunea intr-un proces de cultivare si domesticire a partii bune din fiecare om. Marea miza a virtutii insa, aceea care presupune nu doar facerea de bine, ci si dorinta si placerea neconditionate de a savarsi fapta aceea, ramane o categorie suprema cu o multiplicitate de sensuri: pentru simplul fapt ca intervin adesea numerosi alti factori care pot compromite definitv ideea cumpatarii, fara ca legitimitatea acestora sa fie anulata. In fond, cumpatarea vorbeste despre viata, dar se incadreaza mai degraba in acel idilic hieratic al epicureicului pentru care timpul inseamna eternitate si apollinic. Imi pare ca discursul ei tinde sa evite paradigme esentiale ale vietii care inseamna mai presus de orice necunoscutul din noi, fie el instinct sau placere. Uita monstrul ascuns in fiecare dintre noi, cruzimea si singuratatea din noi insine, ceea ce am fi in stare sa facem ca sa obtinem ce vrem, sa ii aparam pe cei de care ne leaga conexiuni somatice ori spirituale puternice. Cat de departe am merge? Ce am face? Sau intr-o alta exemplificare, de sorgintea lui Mill, daca fac o fapta recunoscuta in genere ca buna, actiunea mea poate capata tot atat de bine pulsatii cu totul straine de virtute sau de cumpatare: daca salvez pe cineva de la inec si nu o fac decat pentru a-l tortura eu insumi mai incolo?