[textul e aici]

In capitol 11 Aristotel prezinta niste pareri, impreuna cu argumentele care le sustin. E vorba de 3 opinii:
(1) placerea nu e niciodata buna;
(2) nu toate placerile sunt bune (de fapt, cele mai multe sunt rele);
(3) placerea nu poate fi binele suprem.

Aristotel insusi pare sa accepte opinia de la (2), dar pe (1) si (3) le respinge (in capitolul 12).

Primul argument pentru (1) seamana cu argumentul pentru (3) – placerea este o devenire, si nu un scop, iar binele e un scop (binele suprem e scopul ultim). Nefiind de acelasi gen cu binele, placerea nu are cum sa fie un bine (sau un bine suprem).

Chestia pe care n-am inteles-o aici (si cu care ne-am batut capul toata saptamana trecuta) a fost “Cum poate fi placerea o devenire? Ce inseamna asta?”. Iar raspunsul lui Aristotel (“placerea nu e o devenire perceputa senzorial, ci o activitate nestanjenita”) nu lamureste nici el lucrurile prea mult.

Pana la urma lucrurile s-au legat cam asa. Cand simti o placere? Cand treci dintr-o stare in alta. De pilda, cand treci de la starea in care iti e foame la starea in care esti satul. Dar trecerea de la foame la satietate e o devenire (Aristotel ar numi devenire orice schimbare, probabil). Iar placerea e ceea ce simti in timp ce te saturi. Dar daca e asa, atunci placerea nu are cum sa fie un scop, asa cum sunt lucrurile bune. Sa fii satul, de pilda, poate fi un scop, fiindca e o stare si nu o devenire. Dar nu simti nici o placere atunci cand esti satul.

Si s-ar putea adauga: e limpede ca placerea e o devenire, fiindca placerea consuma timp, asa ca devenirea – incepe la un moment dat, dureaza o vreme, dupa care se termina. Dar scopurile sunt situatii, sau stari, sau lucruri, vazute ca si cand ar fi in afara timpului, asa ca n-au cum sa fie “percepute intr-un mod placut”.

Asta era argumentul oponentilor lui Aristotel. Raspunsul lui, acum, pare sa fie ca si activitatile omenesti dureaza timp si, in plus, pot fi scopuri. Pot merge la munte, de pilda, ca sa schiez. Sa-mi placa sa schiez inseamna sa ma simt liber atunci cand schiez, sa nu simt ca fac vreun efort, sa ma misc nestanjenit s.a.m.d.

Cam asta am inteles. Poate n-am inteles bine, dar toata discutia ni s-a parut interesanta. Fiindca argumentul e pur conceptual – nici nu se pune problema sa vedem daca unele placeri pot fi bune sau nu; pur si simplu se spune ca nu are sens sa spui ca o placere e buna (si probabil nici rea), asa cum n-are sens sa spui ca un numar e rosu sau verde.

Apoi vin raspunsurile lui Aristotel la celelalte argumente:
2) “Omul cumpatat evita placerile” – Nu toate placerile, doar pe cele animalice.
3) “Omul intelept urmareste absenta durerii si nu placerea.” – Nu, urmareste absenta durerii cauzate de lipsa placerilor animalice.
4) “Placerile sunt un obstacol in calea gandirii.” – Exista si placeri intelectuale, iar astea nu sunt un obstacol in calea gandirii.
5) “Nici o arta nu are ca obiect placerea.” – Da, dar exista arte considerate producatoare de placere (arta culinara, de pilda).
6) “Copiii si animalele cauta placerea.” – Da, placerile urmarite de copii si de animale sunt nashpa.

Si mai e un paragraf in care Aristotel ia un argument pentru opinia (2) (unele placeri pot sa te imbolnaveasca) ca si cand ar fi un argument pentru opinia (1) si il respinge lejer (faptul ca o chestie poate fi uneori daunatoare nu inseamna automat ca e rea).

Felul in care raspunde domnul A. la punctul argumentul de la punctul 4) nu ni s-a parut prea grozav. Existau raspunsuri mai bune: “trebuie sa gandim tot timpul?”, “sigur placerile senzoriale sunt un obstacol in calea gandirii? Sherlock Holmes poate sa gandeasca si in timp ce isi savureaza pipa, de pilda.” s.a.m.d.

Si cam astea sunt lucrurile la care ne-am gandit.