[textul e aici]

Acesta e capitolul in care Aristotel incheie discutia despre stapanire de sine si lipsa stapanirii de sine (respectiv despre tarie de caracter si slabiciune de caracter). Daca ne uitam la lista de probleme din capitolul II o sa fie probabil clar ca pana acum el a incercat sa raspunda la toate intrebarile de acolo. Avem aici, prin urmare, doar o reluare a unor idei la care a ajuns deja Aristotel in capitolele anterioare:

– nu poti fi lipsit de stapanire si intelept in acelasi timp;
– omul lipsit de stapanire distinge totusi intre bine si rau, dar nu reuseste sa faca doar binele;
– e mai usor sa ii “vindecam” de nestapanire pe impulsivi (care actioneaza fara sa se gandeasca) decat pe cei care se gandesc, dar nu reusesc sa actioneze asa cum ar trebui;
– de asemenea, e mai usor sa ii scapam de lipsa de stapanire pe cei care s-au obisnuit sa nu se stapaneasca, decat pe cei care sunt nestapaniti de la natura;
– stapanirea, lipsa de stapanire, taria de caracter si slabiciunea de caracter sunt toate dispozitii habituale – se pot forma si schimba prin obisnuinta;

Legat de toate acestea nu mai am nimic de spus. Mai interesante mi se par capitolele urmatoare, in care Aristotel vorbeste despre placere si neplacere.