Am mai putine comentarii de facut in legatura cu capitolul asta (adica asta). Primul lucru care mi-a sarit in ochi a fost ca Aristotel pare sa ii puna in aceeasi galeata pe oamenii care isi gatesc copiii si ii mananca (si pe cei care isi mananca mamele) cu oamenii care isi rod unghiile.

Suna exagerat, dar ideea este, presupunand ca e vorba de placere si de lipsa de stapanire, ca si pana acum, ca da, o persoana poate gasi placere intr-o chestie pe care alti oameni n-o considera placuta, dar chestia respectiva poate fi in unele cazuri inofensiva.

Paranteza: G, de pilda, spune ca i se pare foarte placut sa atinga cu dosul degetelor anumite materiale textile, iar uneori nu se poate abtine sa nu faca asta. E si asta o placere “nenaturala” (in sensul ca nu e impartasita de majoritatea oamenilor, nu in sensul ca s-ar opune functionarii naturale a organismului omenesc), dar nu face rau nimanui.

Cu toate astea, despre toate cazurile in care cineva gaseste placere intr-un lucru care nu e considerat placut de majoritatea oamenilor Aristotel spune ca sunt expresia unor “dispozitii bestiale”. Iar apoi detaliaza si spune ca e vorba fie de dispozitii bestiale, fie de dispozitii morbide.

Despre ce e vorba, pana la urma? Pai, dupa el, fie de niste inclinatii naturale neobisnuite, fie de niste reactii neobisnuite la niste stimuli din mediu, fie de modificari aparuta datorita unor boli.

Iar acum povestea initiala despre linia de mijloc pare sa se fi modificat. Virtuosi pastreaza linia de mijloc, iar viciosii inclina fie in partea excesului, fie in partea insuficientei. Dar atunci cand cineva trece de o limita (in ce priveste excesul, cel putin), a iesit din sfera virtutiilor si a viciilor si a intrat in sfera bestialitatii.

Prin urmare, zice tot Aristotel, nestapanirea cu privire la placeri “nenaturale” (sau perverse) nu mai e nici ea lipsa de stapanire de sine in sensul propriu. O numim la fel doar metaforic. Interesant, nu? Si despre nestapanirea fata de lucruri bune si considerate placute de majoritatea oamenilor (dar nenecesare si din afara domeniului placerilor senzoriale) spunea ceva asemanator – o numim lipsa de stapanire prin analogie. Ceea ce nu inseamna ca Aristotel se contrazice aici.

Iar concluzia lui e asta: “stapanirea si nestapanirea de sine se manifesta exclusiv in domeniul in care se manifesta si cumpatarea si necumpatarea”.

Sigur, despre un oamenii care omoara copii si ii mananca nu mai putem spune nici macar ca sunt “necumpatati”. Adica n-am spune ca unul care mananca multi copii e necumpatat si ca unul care mananca mai putini e cumpatat.

Dar nu e totusi ceva in neregula cu afirmatiile lui Aristotel? Sa ne aducem aminte, pornisem de la problema: “care e domeniul stapanirii de sine (si al lipsei de stapanire)?” Iar acum vedem ca Aristotel spune ceva de genul: daca nu e vorba de placeri naturale, adica de lucruri considerate placute de majoritatea oamenilor, atunci nu poate fi vorba despre lipsa de stapanire; chiar daca spunem ca workaholicul si mancatorul compulsiv de copii sunt nestapaniti, nu e vorba cu adevarat de lipsa de stapanire in cazul lor.

Dar atunci si in cazul omului care nu se poate opri din cautarea rezolvarii unei probleme de geometrie s-ar putea spune la fel: “el nu e cu adevarat nestapanit, fiindca nu e vorba, in cazul lui, de nici o placere”. Pornisem, insa, cu ideea ca vom descoperi care e domeniul lipsei de stapanire, nu ca vom stipula noi ca e un anumit domeniu, dupa care vom exclude toate cazurile care nu se incadreaza in ceea ce stipulam.