[textul e aici, pagina proiectului aici]

Aristotel incepe cu reformularea catorva probleme din capitolul precedent, dar problema de care o sa se ocupe de fapt in capitolul asta e “cum poti fi nestapanit, dar intelept?”. De fapt, nu mai e vorba aici despre intelepciune, ci despre cunoastere. Cum e posibil ca un om sa faca un lucru rau fiindca nu se poate stapani sa nu-l faca, desi stie ca e rau?

Cheia, la Aristotel, pare sa stea in distinctia dintre a avea o cunoastere si a o utiliza si a avea o cunoastere fara sa o utilizezi. Iar la asta Aristotel adauga o poveste de la Platon (din Theaithetos) cu omul care stie, intr-un sens, matematica si cand doarme, dar in alt sens nu stie.

Dupa care spune ca un om nestapanit este ca un om care doarme sau care a innebunit (fiindca e sub influenta unor pasiuni). Intr-un sens, inca mai detine cunostintele pe care le detinea si cand era treaz (stie ca fumatul iti pune in pericol sanatatea, de pilda), dar in alt sens nu poseda cu adevarat cunoasterea (nu o utilizeaza).

Iar apoi conchide: “trebuie sa consideram ca oamenii lipsiti de stapanire vorbesc intocmai ca niste actori pe scena.” Asta mi s-a parut o concluzie cam ciudata, fiindca n-am inteles de ce ar trebui sa legi cunoasterea de punerea in practica a cunostintelor.

Un doctor, de pilda, poate sti mult mai bine decat un om fara pregatire medicala care sunt consecintele fumatului. Ar fi ciudat sa spunem ca stie mai putine despre fumat decat un nefumator fara pregatire medicala, doar fiindca e fumator.

Iar apoi Aristotel intra in niste consideratii logice care nu mi s-au parut foarte importante. In mare, ideea lui pare sa fie ca trebuie sa raportam principiile generale la care ajungem in stiinta la cazurile particulare, care nu sunt studiate de stiinta (fiindca stiinta se ocupa cu universalul), dar tin de cunoasterea sensibila (Aristotel e un pic empirist).

Din nou, doctorul fumator nu ignora cazul lui particular. Stie ca fumatul e daunator si pentru el, dar nu se poate lasa de fumat. Asa ca n-am inteles cum reuseste Aristotel sa rezolve, pana la urma, problema asta (cand era vorba despre intelepciune practica era mai simplu, dar stiinta e altceva decat intelepciunea).

Anyway, cateva precizari pe care le face Aristotel la inceputul capitolului, si care n-au legatura cu problema principala, mi s-au parut interesante. In primul rand, el pare deja sa sugereze ca lipsa de stapanire priveste doar placerea si durerea. Apoi vine distinctia dintre lipsa de stapanire si necumpatare: omul necumpatat s-ar putea stapani, dar se lasa in voia dorintelor.

In fine, mai e observatia ca diferenta dintre opinie si cunoastere (sau stiinta) nu tine de taria atasamentului la o anumita afirmatie, sau de gradul de convingere – cineva poate fi foarte convins de un idee fara a putea oferi nici o justificare pentru ea, ceea ce inseamna ca nu poseda cunoastere.

Cam astea sunt lucrurile din capitolul respectiv care i-au atras atentia lui Gramo.