[comentariul la textul de saptamana trecuta o sa apara cu o mica oarecare intarziere; proiectul lecturii Eticii nicomahice e aici]

III

Prima chestiune pe care trebuie s-o supunem examinarii este aceea daca omul nestapanit actioneaza in mod constient sau nu si, daca da, in ce sens este el constient. Apoi, va trebui sa stabilim domeniul in care se manifesta stapanirea de sine sau lipsa ei (adica, daca e vorba de orice fel de placere si durere sau numai de unele bine determinate). Va mai trebui sa stabilim daca omul capabil de a se stapani si cel cu tarie de caracter sunt unul si acelasi sau sunt diferiti. Si la fel va trebui sa procedam si in legatura cu celelalte probleme legate de studiul prezent.

Punctul de plecare al cercetarii noastre il constituie intrebarea daca diferenta specifica dintre omul capabil si cel incapabil de stapanire de sine rezida in obiectul sau in dispozitia lor habituala, cu alte cuvinte daca omul nestapanit este nestapanit doar pentru ca manifestarea sa vizeaza un anumit obiect, sau mai degraba pentru ca actioneaza intr-o anumita maniera, sau din ambele motive in acelasi timp. Se mai pune intrebarea daca stapanirea si lipsa de stapanire pot avea orice obiect sau nu. De fapt, nici omul absolut lipsit de stapanire de sine nu se arata astfel in raport cu orice obiect, ci numai in raport cu cele incluse in acelasi domeniu in care se manifesta si necumpatarea; ceea ce nu inseamna insa ca el se afla pur si simplu in raport cu aceste obiecte (altfel nestapanirea s-ar confunda cu necumpatarea), ci ca se comporta privitor la ele intr-o maniera determinata: in timp ce omul necumpatat se lasa in mod deliberat condus de dorinte, socotind ca trebuie totdeauna sa urmaresti placerea prezenta, cel nestapanit nu gandeste asa, desi urmareste nu mai putin placerea.

Cat despre teoria dupa care opinia adevarata si nu stiinta este cea impotriva careia se actioneaza fara stapanire de sine, ea nu prezinta interes pentru subiectul nostru. In fond, exista oameni care nu manifesta nici cea mai mica indoiala in privinta propriilor opinii, crezand, dimpotriva, ca poseda o cunoastere riguroasa. Daca deci fragilitatea convingerilor este luata ca argument pentru faptul ca cei ce se conduc dupa opinii ar fi mai inclinati sa actioneze impotriva propriilor convingeri decat cei ce poseda stiinta, atunci intre stiinta si opinie nu va mai fi nici o deosebire; caci unii oameni nu sunt deloc mai putin convinsi de lucrurile despre care au o opinie decat sunt altii de cele pe care le cunosc in mod stiintific, fapt ce apare evident la Heraclit.

Dar, intrucat folosim termenul “a sti” in dublu sens (caci il aplicam si celui ce detine stiinta fara a face uz de ea, si celui ce face uz de ea), va exista o diferenta intre a face ce nu trebuie cand posezi stiinta fara a o actualiza si a face acelasi lucru cand o posezi si o actualizezi. Acest din urma caz pare intr-adevar incredibil, nu insa si cel in care se actioneaza posedand stiinta fara a o actualiza.

In afara de asta, dat fiind ca exista doua feluri de premise, nimic nu impiedica faptul ca cineva, desi fiind in posesia ambelor, sa actioneze totusi impotriva stiintei, daca de exemplu se serveste de premisa universala si nu de cea particulara (caci obiectele actiunii tin de domeniul individualului). Dar si in ce priveste universalul trebuie facuta o distinctie: pe de o parte, el se raporteaza la agent, pe de alta la obiect. De exemplu: se poate sti ca “alimentele uscate sunt bune pentru orice om” si ca “tu insuti esti om” sau ca “acest aliment este uscat”; dar ca “acest lucru este un astfel de aliment”, sau nu se stie, sau stiinta posedata nu este pusa in act. Intre aceste doua moduri de a cunoaste va exista o diferenta atat de mare, incat, daca a sti in unul dintre ele cand actionezi cum nu trebuie n-ar parea nimenui ceva neobisnuit, a sti in celalalt ar parea de-a dreptul uluitor.

Mai mult, stiinta poate fi posedata si intr-un alt mod decat in cele despre care abia am vorbit; caci, si in cazul celui ce poseda stiinta fara a o actualiza, observam o diferenta de dispozitie, astfel incat este posibil sa posezi intr-un fel stiinta si sa n-o posezi, ca in cazul celui ce se afla in stare de somn, nebunie sau ebrietate. Dar aceasta este chiar starea celor ce se afla sub influenta pasiunii, pentru ca mania, dorintele erotice si alte pasiuni de acest fel modifica vizibil starea corpului, provocand, in unele cazuri, chiar crize de nebunie. Este evident, desigur, ca starea in care se afla oamenii nestapaniti trebuie considerata similara starii celor despre care am vorbit mai sus. Iar faptul ca cineva poate spune in asemenea cazuri lucruri ce decurg din stiinta nu este deloc o dovada ca ar poseda-o; caci si cei ce se afla sub impulsul pasiunilor amintite pot recita demonstratii matematice sau versuri din Empedokles, si incepatorii in studiu debiteaza pe nerasuflate rationamentele, fara sa posede inca o cunoastere propriu-zisa. Caci, pentru a poseda stiinta, ea trebuie sa ajunga sa faca parte din propria lor natura si asta cere timp. In consecinta, trebuie sa consideram ca oamenii lipsiti de stapanire de sine vorbesc intocmai ca niste actori pe scena.

Iata acum felul in care, pornind de la principiile proprii naturii sale, poate fi studiata cauza nestapanirii. Premisa universala este o opinie; cealalta se raporteaza la domeniul individualului, unde suverana este senzatia. Cand cele doua premise genereaza o singura propozitie, sufletul trebuie, in cazul rationamentului speculativ, sa afirme imediat concluzia si, in cazul premiselor practice, actiunea sa urmeze imediat. Fie, de exemplu, premisa universala: “tot ce e dulce trebuie gustat” si, ca premisa particulara: “acest lucru e dulce”; concluzia care se impune este ca cine poate si nu este impiedicat de nimic trebuie sa indeplineasca in acelasi timp si actul. Asadar, cand in spirit se afla prezente, pe de o parte o propozitie universala care interzice sa gusti, iar pe de alta parte o alta, tot universala, care spune ca “tot ce e dulce e placut” si premisa minora ca “acest lucru este dulce” (si aceasta din urma este cea care determina actul), cand in spirit este prezenta in acelasi timp si dorinta, atunci, desi prima propozitie universala ne cere sa evitam acest lucru, dorinta ne impinge spre el (caci sta in puterea ei sa puna in miscare fiecare parte a corpului). Asa se face ca cineva poate da dovada de nestapanire sub influenta unei reguli, intr-un fel, adica a unei opinii, opinie contrara nu in sine, ci prin accident (caci dorinta, si nu opinia, este cea care se opune) regulii drepte. Asadar, si din acest motiv, animalele nu pot fi lipsite de stapanire de sine, dat fiind ca ele nu poseda o judecata asupra universalului, ci numai reprezentarea si amintirea particularului.

Cat despre felul in care se risipeste ignoranta si omul lipsit de stapanire reintra in posesia stiintei, explicatia este aceeasi ca si in cazul unui om aflat in stare de ebrietate sau de somn, fara nimic caracteristic pentru starea despre care vorbim. In aceasta privinta, trebuie sa-i rumam pe filosofii naturalisti.

Ultima premisa fiind o opinie asupra unui obiect sensibil si care in acelasi timp ne determina in mod suveran actele, ea este cea pe care omul aflat sub influenta pasiunii sau n-o poseda, sau, daca o poseda, este doar in sensul in care, asa cum am spus, “a poseda” nu inseamna “a sti”, ci “a recita”, in felul in care cel aflat in stare de ebrietate recita versurile lui Empedokles. Si, intrucat termenul ultim nu este un universal, nici nu este considerat un obiect al stiintei cum este un universal, s-ar parea ca ajungem la solutia pe care o cauta Socrate: nu in prezenta a ceea ce consideram stiinta propriu-zisa se declanseaza pasiunea despre care este vorba aici (si cu atat mai putin aceasta stiinta in sensul propriu al cuvantului este cea pe care pasiunea o trage dupa ea in toate sensurile), ci in prezenta cunoasterii sensibile.

Putem considera suficiente cele spuse mai sus referitor la problema daca un om isi poate pierde stapanirea de sine posedand stiinta sau nu si, in caz afirmativ, despre ce fel de stiinta este vorba.