[comentariul la textul de saptamana trecuta o sa apara cu o mica intarziere]

XII

Ne-am putea insa intreba care este utilitatea acestor doua virtuti. In fond, intelepciunea speculativa nu ia in consideratie nimic din ceea ce-l poate face pe om fericit (obiectul ei nefiind in nici un caz devenirea). Intelepciunea practica, in schimb, face acest lucru; dar pentru ce avem nevoie de ea? Fara indoiala, intelepciunea practica are ca obiect ceea ce este drept, frumos si bun pentru om; dar acestea sunt chiar lucrurile pe care omului virtuos ii sta in fire sa le infaptuiasca si prin cunoasterea lor nu am deveni cu nimic mai apti de a le infaptui, daca este adevarat ca virtutile sunt dispozitii habituale. Este la fel ca in cazul lucrurilor ce intretin sanatatea si vigoarea (cele pe care le numim asa nu in sensul de producatoare ale sanatatii sau vigoarei, ci de efecte ale respectivelor stari habituale); cunoasterea medicinei sau a gimnasticii nu ne face deloc mai in masura sa le indeplinim.

Dar daca nu pentru asta trebuie sa spunem ca intelepciunea practica este utila, ci pentru a deveni virtuosi, atunci ea nu va servi la nimic celor ce sunt deja virtuosi, si nici macar celor ce nu sunt. Caci nu are importanta daca posezi intelepciunea practica sau urmezi sfaturile celor ce o poseda; va fi suficient sa procedam ca in privinta sanatatii: dorim sa fim sanatosi, dar pentru asta nu invatam medicina.

Sa mai adaugam ca ar parea straniu ca intelepciunea practica, desi inferioara intelepciunii speculative, sa aiba o autoritate superioara acesteia, dat fiind ca ceea ce produce un lucru detine asupra lui autoritatea si comanda.

Acestea sunt deci chestiunile pe care trebuie sa le punem in discutie; caci pana acum n-am facut decat sa expunem dificultatile legate de interpretarea lor.

In primul rand, afirmam ca atat intelepciunea speculativa cat si cea practica sunt in mod necesar demne de dorit in sine, cel putin pentru faptul ca fiecare dintre ele este virtutea uneia dintre cele doua parti rationale ale sufletului, si asta chiar daca nici una nici alta nu produc niciodata nimic.

In al doilea rand, ele chiar produc ceva, nu in sensul in care medicina produce sanatate, si intelepciunea filosofica produce fericirea; caci, fiind o parte a intregii virtuti, ea il face pe om fericit prin insusi faptul ca o poseda si o actualizeaza.

In sfarsit, opera morala nu poate fi dusa la desavarsire decat prin interventia intelepciunii practice si a virtutii etice, virtutea etica asigurand rectitudinea scopului urmarit, in timp ce intelepciunea practica asigura rectitudinea mijloacelor de a atinge acest scop. (Cea de a patra parte a sufletului, cea vegetativa, nu poseda o astfel de virtute, nestand in puterea ei sa actioneze sau nu.)

In ce priveste obiectia ca intelepciunea practica nu ne sporeste cu nimic capacitatea de a indeplini acte frumoase si drepte, trebuie sa ne intoarcem putin inapoi, luand ca punct de plecare urmatoarele: despre unii oameni care infaptuiesc acte drepte spunem ca inca nu sunt, pentru asta, oameni drepti (de exemplu, cei ce respecta prescriptiile legale fie fara sa vrea, fie ignorandu-le, fie din vreun alt motiv, in orice caz nu de dragul prescriptiilor insele); si totusi, ei fac chiar ceea ce trebuie si are datoria sa faca un om virtuos. Se pare, astfel, ca pentru a fi un om virtuos trebuie sa actionezi in fiecare imprejurare intr-un mod bine determinat, adica prin alegere deliberata si avand ca scop actiunea insasi pe care o indeplinesti. Ceea ce da rectitudine alegerii deliberate este virtutea morala; dar a indeplini tot ce e de natura sa-i asigure realizarea nu depinde de virtute, ci de o alta facultate.

Pentru a facilita intelegerea acestor lucruri, sa le punem mai clar in lumina. Exista deci o facultate, numita abilitate, a carei caracteristica este de a putea face toate lucrurile ce converg spre scopul propus si de a-l atinge. Daca scopul este nobil, aceasta facultate merita laude; dar daca scopul este josnic, ea nu mai inseamna decat viclenie. De aceea, ii numim abili uneori pe oamenii ce poseda intelepciunea practica, alteori pe cei vicleni. Intelepciunea practica nu se identifica cu aceasta facultate, dar nu poate exista fara ea. Iar dispozitia habituala care este intelepciunea practica nu se realizeaza pentru acest “ochi al sufletului” fara ajutorul virtutilor etice, cum s-a spus si cum este de fapt evident; caci silogismele actiunii pornesc de la urmatoarea premisa majora: “Dat fiind ca acesta este scopul si binele suprem” (nu are importanta care, putem lua pentru rationamentul nostru orice ne vine in minte). Dar aceasta premisa majora nu i se arata clar decat omului virtuos; caci viciul ne deturneaza privirea, facandu-ne sa ne inselam asupra principiului actiunii.

In consecinta, este limpede ca nu poti fi posesor al intelepciunii practice fara sa fii virtuos.