[textul e aici, sry pentru intarziere]

Se pare ca Aristotel ii da inainte cu intelepciunea practica. Probabil fiindca asta e o facultate careia ii corespunde o virtute intelectuala. Ok. Am inteles, in mare, ce e cu intelepciunea asta practica – e chestia pe care o folosesti atunci cand vrei sa iei decizii bune.

Si pentru a lua decizii bune trebuie sa stii ce vrei. Cu observatia asta suntem de acord. Un om care incearca sa se hotarasca daca sa accepte o slujba mai bine platita, dar care o sa-i lase mai putin timp pentru familie sau sa ramana la o slujba platita mai prost, dar care ii lasa mai mult timp liber e in situatia asta. Inca nu-i e clar ce e mai important pentru el (si poate nu ii e clar nici care sunt toate interesele din spatele deciziei pe care trebuie sa o ia).

La un moment dat Aristotel spune ca intelepciunea practica ajungi sa o ai doar pe baza experientei de viata (probabil fiindca “are ca obiect individualul”).Sigur, de aici nu reiese ca orice batran e intelept. Dar e interesant de vazut de ce.

Unii oameni nu invata din experienta. Dar pot exista aici mai multe situatii. Unii nu invata din experienta fiindca nu vor sa se schimbe. Altii poate sunt dispusi sa se schimbe, dar nu invata prea multe din experienta. Invata, de pilda, sa isi pazeasca portofelul in tramvai, fiindca le-a furat un hot portofelul in tramvai. Dar nu invata sa si-l pazeasca si in metrou.

Exemplul e exagerat, dar ideea e asta. Poti sa inveti mult mai mult din experienta daca reusesti sa extrapolezi o experienta pe care ai avut-o. Iar aici e important sa recunosti asemanari si diferente intre situatii.

Dar daca asa stau lucrurile, un tanar foarte inteligent ar putea fi la fel de intelept (practic) ca si un batran. Deci, de ce tinerii “nu trec niciodata drept posesori ai intelepciunii practice”?

In fine, e limpede ca intelepciunea practica nu e o stiinta. Dar felul in care justifica Aristotel ideea asta e ciudat. Intelepciunea are de a face cu individualul iar stiinta cu generalul. Ok, de aici se intelege ceva. Dar apoi spune ca individualul este “obiect al senzatiei”. Si in plus: “nu senzatie a sensibilului propriu-zis, ci senzatie de tipul aceleia prin care simtim ca individualul, in matematica, este de exemplu triunghiul”.

Normal ca poti sa iei o decizie inteleapta si cu privire la lucruri pe care nu le vezi / auzi / pipai / mirosi s.a.m.d. Si atunci in ce sens individualul cu care se ocupa intelepciunea practica e obiect al senzatiei? Ce e senzatia aia care are ca obiect triunghiul?

De obicei, cand cineva spune “vad ca triunghiul nu poate avea decat 3 laturi” – cu alte cuvinte, cand foloseste “vad” pentru altceva decat chestii din campul vizual – face apel la o intuitie. Cel putin asa pare sa vorbeasca Aristotel. Iar la el intuitiile ni le da intelectul intuitiv (nous). Dar tot el spune ca intelepciunea practica se afla la antipodul intelectului intuitiv, asa ca acum suntem in ceata. 🙂