E un text scris cu multi ani in urma pentru un examen de la facultate. Pe noi ne-a amuzat:

G. W. F. Hegel – Fenomenologia Spiritului, A. III. [g]

Pentru a intelege mai bine felul in care este considerat intelectul ca facultate a mintii de catre Hegel, in Fenomelogie, voi aminti raportarea sa la sensibilitate si perceptie.

Raportarea in maniera sensibilitatii la un obiect, fie la un obiect exterior, considerat ca nemijlocit si singular, fie la “eu”, considerat tot ca fiind nemijlocit (dat) si singular, esueaza. Nemijlocirea obiectului raportarii, caracterul sau de a fi un dat, sint considerate ca evidentiind caracteristici universale ale obiectului, desi se dorea ca acesta sa apara ca un singular.

Putem spune, iesind din terminologia hegeliana, ca sensibilitatea se caracterizeaza printr-o raportare universala la un dat.

In cazul perceptiei, se sesizeaza caracterul de lucru al obiectului raportarii. Un lucru are o multitudine de proprietati, raminind totusi unul. Pe de alta parte, fiecare lucru este singular, dar putem percepe determinatii universale cind analizam conexiunile intre mai multe obiecte ale perceptiei.

Imposibilitatea de a impaca aceste raportari diferite duce, pentru Hegel, la esecul perceptiei. Intelectul, ca facultate a mintii, se va raporta la obiecte considerind determinatiile lor ca interne, iar relatiile dintre aceste determinatii ca fiind guvernate de legi.

Cu titlu provizoriu, putem considera ca Hegel are in vedere, discutind despre intelect, aceeasi facultate a mintii avuta in vedere de catre Kant, in Analitica transcendentala. Problema cu care se confrunta Hegel este cea a necesitatii legilor care guverneaza activitatea intelectuala.

El considera ca aceasta problema nu a fost solutionata intr-o maniera satisfacatoare de catre Kant, prin punerea legilor pe seama intelectului insusi. Ar trebui, dupa Hegel, sa gasim legile fenomenelor care isi au in ele insele necesitatea. Pentru aceasta, considera el, este de ajuns ca, folosind ratiunea dialectica, sa sezizam ca lumea lucrurilor se opune lumii suprasensibile guvernate de legile intelectului. Aceasta este tema fragmentului pe care il avem in vedere.

“[…] Primul suprasensibil”, spune Hegel, “imperiul linistit al legilor, copia nemijlocita a lumii percepute, este convertit in opusul sau.”

Daca legile intelectului, constituite ca o lume suprasensibila, reprezentau obiectele ca identice cu sine, avind relatii stabile etc., la nivelul “lumii inversate” obiectele vor fi considerate ca fiind in continua devenire, schimbatoare etc.

In termeni nehegelieni, as putea explica acest mecanism in felul urmator: daca sesizam, in felul lui Kant, ca legile lumii fenomenale sint in intelectul nostru, ca un fel de conditii de posibilitate ale fenomenelor si relatiilor dintre ele, nu putem sa nu ne punem intrebari asupra felului cum stau lucrurile cu adevarat, cu privire la legi si relatii care si-ar pastra caracterul necesar si in absenta intelectului nostru. Vom ajunge foarte usor sa ne reprezentam aceste legi, precum si lumea guvernata de ele, ca fiind cu totul altceva decit tot ceea ce putem concepe cu ajutorul intelectului.

Hegel ne spune: “Privita superficial, aceasta lume inversata este astfel opusul primei lumi, in sensul ca o are pe aceasta in afara ei si ca respinge de la sine aceasta prima lume ca pe o realitate inversata, in sensul ca una este ceea ce apare, cealalta insa este insinele.”

De ce ni se spune numai la o privire superficiala este vorba de o opozitie? Pentru ca, daca asa ar sta lucrurile, lumea inversata s-ar opune lumii suprasensibile urmind tot principiile intelectului, potrivit carora putem stabili clar, limpede, in ce consta o opozitie.

Or, daca tot potrivit principiilor intelectului am stabili legile lumii inversate, acestea nu ar avea cu nimic un caracter mai necesar decit legile intelectului insele. Asa se poate explica de ce ni se spune: “Numai ca atare opozitii ale interiorului si exteriorului, ale fenomenului si suprasensibilului, ca fiind doua realitati, nu mai sunt date aici.”

Devine insa foarte neclar, cel putin pentru mine, felul in care am putea determina aceasta opozitie, cit si legile acestei lumi inversate. Dincolo de metaforele care pot fi intilnite din abundenta in pasajul pe care il avem in vedere, formularile care intentioneaza sa caracterizeze aceasta lume inversata imi par a fi: “aceasta noua lege exprima mai curind devenirea neidentica a identicului si devenirea identica a neidenticului“; “Dupa legea acestei lumi inversate, omonimul [acelasi-ul cu sine] din prima lume este deci neacelasi-ul lui insusi, si neacelasi-ul acesteia isi este deopotriva lui insusi neacelasi, adica isi devine acelasi.”

Nu pot intelege aceste formulari din urmatorul motiv: mi se pare ca prin aceste formulari este sugerata posibilitatea negarii identitatii de sine a unui lucru. Dar in cazul in care nu am mai avea o identitate de sine pentru un lucru, nu am mai avea deja de a face cu un lucru existent. Nu am mai sti, cu alte cuvinte, despre ce discutam si fie nu am putea afirma nimic, fie, daca nu avem nici un fel de retineri determinate de folosirea unor criterii ontologice riguroase, am putea afirma orice, fara a acorda vreo importanta afirmatiilor facute (pentru ca nu putem identifica despre ce anume lucru facem afirmatiile respective).

Impresia mea personala este ca aceste dificultati se datoreaza faptului ca nu este luata in considerare, cel putin aici, distinctia dintre identitatea ipse (identitatea de sine a unui lucru), a carei negatie nu este posibila, si identitatea idem (identitatea dintre doua lucruri distincte, considerate din perspectiva tuturor proprietatilor pe care le au, mai putin din perspectiva acelora care deriva din diferenta lor numerica), a carei negatie este posibila.