IX

S-ar putea pune intrebarea daca am adus suficiente precizari referitoare la suportarea nedreptatii si la comiterea ei, in primul rand daca lucrurile stau ca in straniile cuvinte ale lui Euripide:

“Ca sa vorbesc pe scurt, mi-am ucis mama.”
“Ai facut-o oare de bunavoie si cu consimtamantul ei, sau impotriva vointei tale si a vointei ei?”

Care este adevarul? Poate fi suportata nedreptatea de bunavoie? Sau, dimpotriva, totdeauna este suportata impotriva vointei, asa cum totdeauna este comisa intentionat? Prin urmare, faptul de a suporta nedreptatea este totdeauna voluntar? Sau totdeauna involuntar? Sau uneori este voluntar, alteori involuntar?

Aceeasi intrebare se poate pune si in legatura cu obtinerea dreptatii; orice act de dreptate este voluntar, deci e logic sa presupunem, in ambele cazuri, aceeasi opozitie de termeni: a suporta nedreptatea si a fi beneficiarul actului de dreptate sunt fie voluntare, fie involuntare. Si totusi ar parea absurd sa sustii, chiar si in cazul actului de dreptate, ca este primit totdeauna de bunavoie, caci uneori ti se face dreptate impotriva vointei tale.

S-ar mai putea pune intrebarea daca cel ce sufera o nedreptate este totdeauna cu adevarat nedreptatit sau daca in cazul suportarii nedreptatii lucrurile stau la fel ca in cazul comiterii ei. Caci, asa cum, in ambele calitati, poti participa in mod accidental la un act de dreptate, tot astfel poti participa, evident, si la unul de nedreptate: a comite o nedreptate nu este acelasi lucru cu a practica nedreptatea, dupa cum a suporta acte nedrepte nu este acelasi lucru cu a fi nedreptatit, distinctie valabila si in cazul cand infaptuiesti dreptatea sau beneficiezi de ea; este doar imposibil sa fii nedreptatit fara sa existe cineva care sa comita nedreptatea sau sa obtii dreptatea fara sa fie cineva care sa o infaptuiasca.

Dar daca a comite nedreptatea inseamna pur si simplu a aduce prejudicii cuiva in mod voluntar, iar a o face in mod voluntar inseamna a cunoaste si persoana, si instrumentul, si modul de a o prejudicia, si daca omul nestapanit isi aduce lui insusi de bunavoie prejudicii, inseamna ca va suporta de bunavoie nedreptatea si ca e posibil sa comita nedreptatea fata de el insusi. Aceasta este inca una dintre intrebarile care ne preocupa, si anume daca este posibil ca cineva sa comita fata de sine nedreptatea.

Mai mult chiar, lipsa de stapanire il poate face pe om sa suporte de bunavoie un prejudiciu din partea altcuiva, care actioneaza in mod voluntar, astfel incat este posibil sa suporti de bunavoie nedreptatea. In cazul acesta definitia noastra nu este exact si la afirmatia “a aduce prejudicii cunoscand si persoana, si instrumentul, si modul de a o face” ar trebui sa adaugam: “impotriva vointei acesteia”.

Asadar, cineva poate suporta de bunavoie prejudicii si lucruri nedrepte, dar nimeni nu suporta de buna voie sa fie nedreptatit, caci nimeni nu o doreste, nici omul lipsit de stapanire, ci el actioneaza impotriva propriei dorinte; si asta pentru ca nimeni nu doreste ceea ce nu i se pare bun pentru el, iar omul nestapanit face tocmai ceea ce el insusi considera ca nu trebuie sa faca.

Cel care insa da ceea ce-i apartine, cum spune Homer despre Glaukos ca-i da lui Diomedes “arme de aur pentru arme de bronz, valoarea a o suta de boi pentru noua boi”, nu sufera o nedreptate, caci sta in puterea lui sa dea, pe cand a fi victima unei nedreptati nu sta in puterea celui ce o suporta, ci necesita existenta unei alte persoane care sa comita fata de el nedreptatea. Este evident, deci, ca suportarea nedreptatii nu este un act voluntar.

Ne mai raman doua dintre problemele pe care ne-am propus sa le discutam, prima fiind daca nedreptatea o comite cel ce atribuie cuiva mai mult decat merita sau cel ce primeste; a doua, daca este posibil ca cineva sa se nedreptateasca pe sine.

Daca acceptam prima alternativa, si anume ca nedreptatea o comite cel ce atribuie prea mult si nu cel ce primeste prea mult, atunci, daca cineva atribuie cuiva mai mult decat isi atribuie lui insusi si face acest lucru in mod constient si voluntar, rezulta ca se nedreptateste astfel pe sine. Asa par sa procedeze oamenii moderati, caci omul echitabil este inclinat sa ia mai putin decat are dreptul. Dar poate ca nici aici lucrurile nu sunt atat de simple. Caci se poate intampla ca cel ce-si atribuie partea mai mica sa fie avantajat in privinta altor bunuri, de pilda gloria sau pura frumusete morala. Si aceasta dificultate se poate solutiona prin definitia nedreptatii: cel despre care este vorba aici nu sufera nimic impotriva vointei sale, prin urmare, nu suporta prin aceasta o nedreptate, ci, daca vrem, doar o simpla paguba.

Este limpede insa ca nedreptatea o comite cel ce atribuie prea mult si nu cel ce primeste; caci nu cel in avantajul caruia se comite o nedreptate este cel ce actioneaza nedrept, ci acela care face acest lucru in mod voluntar, adica cel in care se afla principiul actiunii; ar acest principiu rezida in cel ce distribuie si nu in cel ce primeste. In afara de asta, dat fiind ca “a face” implica mai multe sensuri, astfel incat se poate spune despre o crima, de exemplu, ca a fost infaptuita de obiecte neinsufletite, sau de o mana, sau de un sclav caruia i s-a dat un ordin, [cel ce primeste prea mult] nu comite nedreptatea, desi face ceva nedrept.

De asemenea, daca cel ce distribuie decide in necunostinta de cauza, el nu comite nedreptatea din punct de vedere al dreptului pozitiv, si nici hotararea sa nu este nedreapta in acest sens, desi, intr-un anume sens, este (caci dreptul pozitiv nu este identic cu dreptul prim). Daca insa a dat in cunostinta de cauza o sentinta nedreapta, atunci isi rezerva si lui insusi o parte excesiva, fie de recunostinta, fie de razbunare. Astfel, cel care din motivele de mai sus emite o judecata nedreapta, obtine mai mult decat i se cuvine, ca si cand ar avea partea sa de profit de pe urma actului de nedreptate; caci, si daca acesta ar fi scopul judecatii sale, in atribuirea unui teren arabil, de pilda, el nu ar primi terenul, ci bani.

Oamenii isi imagineaza ca sta in puterea lor sa comita nedreptatea si ca, in consecinta, si infaptuirea dreptatii ar fi un lucru usor de realizat. Dar nu este deloc asa. A avea relatii cu sotia vecinului, a-ti lovi aproapele sau a corupe pe cineva cu bani este usor si sta in puterea oricui; dar nici usor nu este si nici nu depinde de ei sa faca asemenea lucruri in virtutea unei dispozitii habituale.

Se crede, de asemenea, ca nu-ti trebuie cine stie ce intelepciune ca sa cunosti ce e drept si ce e nedrept, pentru ca nu e dificil sa intelegi sensul prescriptiilor legale. Dar prescriptiile legale nu coincid cu dreptatea decat in mod accidental; drept este ceea ce se infaptuieste si se distribuie intr-un mod determinat. Iar acest lucru cere mai multa osteneala decat pentru cunoasterea a ceea ce favorizeaza sanatatea; si, chiar in acest din urma domeniu, daca este usor sa cunosti mierea, vinul, eleborul, cauterizarea, incizia, pentru a sti cum, cui si cand trebuie aplicate in vederea insanatosirii, trebuie sa fii medic.

Din acelasi motiv se mai crede ca omul drept este tot atat de apt sa comita nedreptatea ca si omul nedrept, pentru ca, la fel de bine ca si acesta din urma, daca nu chiar mai mult, al ar putea infaptui orice actiune nedreapta; caci si lui i se poate intampla sa aiba legaturi cu sotia altcuiva sau sa loveasca pe cineva, la fel cum si un om curajos isi poate arunca scutul si, intorcand spatele dusmanului, o poate lua la fuga unde vede cu ochii. Dar a fi cu adevarat las sau nedrept nu inseamna a comite asemenea lucruri doar in mod accidental, ci a proceda astfel in virtutea unei anumite dispozitii habituale, tot astfel cum a exercita medicina si a vindeca inseamna nu a face sa a nu face operatii ori a administra un medicament, ci a le face intr-un mod determinat.

Dreptatea exista printre cei care au parte de bunuri in sine, din care insa pot poseda prea mult sau prea putin. Exista fiinte (cum sunt probabil zeii) pentru care nu poate fi conceput excesul; altora, si anume oamenilor ce sunt in mod iremediabil viciosi, nimic din aceste bunuri nu le este de folos, ci toate le dauneaza; iar altora le sunt utile doar intre anumite limite, ceea ce corespunde naturii omenesti.