[textul e aici]

Am ajuns la partea in care e vorba despre diferite virtuti. Prima virtute despre care vorbeste Aristotel e curajul. Zice el: “ne temem de ceea ce provoaca teama”. Asta suna ca o tautologie, dar nu cred ca e asa. Una e cauza unei anumite stari mentale, alta e obiectul starii respective.

Vederea unei pere ma poate face sa-mi doresc un mar. Para e cauza dorintei, dar obiectul dorintei e marul. Cele doua sunt diferite. Cand e vb de teama (btw, care e diferenta intre frica si teama?), in schimb, cauza starii de teama e totuna cu obiectul vizat de starea de teama. Asa zice Aristotel.

Dar e sigur asa? Nu s-ar putea ca vederea unei urme pe pamant sa-mi faca teama? Mai ales daca recunosc ca e urma unui urs? Urma ar fi cauza. Dar mie nu mi-ar fi teama de urma, ci de urs.

Poate Aristotel are altceva in vedere. El vorbeste despre teama de saracie, boala, lipsa de prieteni, moarte s.a. Cand mi-e teama de urs, cu alte cuvinte, de fapt imi este teama de moarte (sau de mutilare).

Hmmm,… dar nici in cazul asta nu tine afirmatia de la inceput, fiindca nu moartea mi-a produs starea de teama, ci ursul (sau urma de urs). In plus, uneori pot sa ma tem de moarte chiar daca nu e nici un urs in preajma.

Pur si simplu ma gandesc ca voi muri si mi se face frica. Cauza e un gand (sigur, asta suna ciudat, dar nu vreau sa intru in asa ceva acum), iar chestia de care mi-a teama e moartea. E limpede ca nu ma tem de ceea ce mi-a provocat teama.

Asa ca afirmatia lui Aristotel nu e o tautologie. N-are cum sa fie, din moment ce nu e nici macar adevarata. 🙂

Trec mai departe. Aristotel spune ca de unele lucruri e ok sa te temi. De dezonoare, de pilda. Pai cum se mai impaca asta cu povestea cu linia de mijloc? M-am gandit asa: probabil si aici exista o linie de mijloc, dar e mult mai inspre teama. Adica e ok sa te temi, dar nu trebuie sa fii terorizat de frica, fiindca atunci n-o sa mai faci anumite lucruri de frica “sa nu-ti pierzi onoarea” 🙂

Probabil asa e si cu teama de ridicol si cu altele. Nu e limpede daca e vorba de teama aici, dar nu stiu daca are vreo importanta.

Apoi Aristotel spune ca nu trebuie sa ne temem decat de lucrurile care nu stau in puterea noastra. Chestie din care am inteles asta: nu trebuie laudat un om care se apara de un atacator mai slab inzestrat fizic decat el. Fiindca e aiurea sa te temi de un om pe care stii ca-l poti bate. Asa ca atunci cand te aperi de el, nu e vorba de curaj in ceea ce faci tu. Dar aici s-ar putea sa fi inteles gresit ce vrea el sa spuna.

Oricum, subiectul discutiei asta pare sa fie: cand are sens sa spunem ca un om a fost curajos si cand nu?

Iar eu nu pot sa nu observ ca Aristotel vorbeste amestecat si despre starea psihica a omului curajos si despre comportamentul lui. Adica: un om ar putea fi in starea psihica pe care noi sa o numim “starea de curaj”, si cu toate astea comportamentul lui sa nu fie considerat curajos.

Poate omul respectiv isi depaseste o frica nejustificata. Din punctul sau de vedere, sa ii vorbeasca unei anumite vanzatoare, sa zicem e o chestie pentru care are nevoie de curaj. Dar sa-i spui vanzatoarei “Un pachet de Orbit de portocale, va rog!” nu este un act de curaj.

Si atunci, despre ce vorbim? Aristotel pare sa aiba in vedere, de fapt, comportamentul, desi vorbeste si despre stari mentale. De asta spun ca mi se pare ca amesteca un pic lucrurile. In fine,… sa vedem ce spune in capitolul urmator.