[comentariul la textul de sapamana trecuta o sa apara maine]

IV

Cealalta specie de dreptate este dreptatea corectiva, care intervine in raporturile private, atat in cele voluntare, cat si in cele involuntare. Aceasta forma de dreptate difera de prima. Intr-adevar, dreptatea distributiva, aplicata in sfera bunurilor posedate in comun, respecta proportia despre care am vorbit mai sus (pentru ca, atunci cand are loc distribuirea din bunurile comune, ea se face proportional cu contributia fiecaruia), iar ea nedreptatea opusa acestei forme de dreptate consta in incalcarea proportiei.

Dreptatea in raporturile private, insa, consta intr-un fel de egalitate, iar nedreptatea intr-un fel de inegalitate, dar nu dupa proportia amintita, ci dupa cea aritmetica; nu are importanta aici daca un om de bine l-a jefuit pe un om de nimic sau un om de nimic pe un om de bine, nici daca un adulter a fost comis de un om de bine sau de un om de nimic; legea ia in consideratie numai natura delictului (tratand pe picior de egalitate partile in cauza), interesandu-se doar daca unul a comis nedreptatea iar altul a suportat-o, daca unul este autorul unei pagube, iar altul victima.

In consecinta, aceasta forma de nedreptate constand intr-o inegalitate, judecatorul incearca sa restabileasca egalitatea; pentru ca, atunci cand un om loveste iar altul este lovit sau cand unul ucide iar altul este ucis, intre actiune si suportarea ei exista un raport de inegalitate, iar judecatorul incearca, prin aplicarea pedepsei, sa restabileasca egalitatea, inlaturand profitul celui ce a comis fapta. – In asemenea cazuri, desi termenii sunt uneori improprii, se face uz in general de notiunea de “profit” (de exemplu, referitor la cel ce loveste) si de cea de “pierdere” (de exemplu, referitor la cel ce a primit lovitura). Oricum, insa, dupa ce paguba a fost evaluata, se poate vorbi atat de pierdere, cat si de profit.

In concluzie, egalul este punctul intermediar intre plus si minus, in timp ce profitul si pierderea reprezinta plusul si minusul, profitul fiind un plus in raport cu binele si un minus in raport cu raul, iar pierderea fiind contrariul. Mijlocul dintre ele fiind egalul, pe care il numim drept, dreptatea corectiva va fi, prin urmare, punctul intermediar intre pierdere si castig.

De aceea, cand intre oameni intervin neintelegeri, ei apeleaza la judecator, iar a merge la judecator inseamna a te prezenta in fata justitiei, caci judecatorul trebuie sa fie dreptatea personificata. In persoana judecatorului se cauta un intermediar (unii chiar ii numesc pe judecatori mediatori), in ideea ca, ajungand la intermediar, ajungi la dreptatea insasi. Asadar, dreptatea este un fel de intermediar, din moment ce si judecatorul este.

Judecatorul restabileste deci egalitatea si o face ca si cand ar avea in fata o linie segmentata in parti inegale, din a carei parte mai mare ia ceea ce depaseste jumatatea, adaugand acest surplus la partea mai mica. Iar cand intregul este impartit in doua parti egale, atunci se poate spune ca fiecare poseda partea cuvenita, cand ambii primesc egal. Dar egalul este intermediarul intre plus si minus dupa proportia aritmetica. De aceea si este numit dikaion (drept), pentru ca impartirea se face in doua parti egale (dikha), ca si cand ai spune dikhaion (impartit in doua), iar pentru dikastes (judecator) ai spune dikhastes (cel ce imparte in doua). Caci daca din doua lungimi egale se ia o parte dintr-una si se adauga celeilalte, aceasta din urma o va depasi pe prima cu doua parti; iar daca se ia o parte de la una dintre ele fara sa se adauge celeilalte, aceasta din urma o va depasi pe prima numai cu o parte. Ea depaseste deci jumatatea cu o singura parte, iar jumatatea, la randul ei, depaseste lungimea din care s-a luat cu o singura parte. Astfel vom sti ce trebuie sa luam din lungimea care are prea mult si ce trebuie sa adaugam celei ce are prea putin, si anume celei ce are prea putin trebuie sa i se adauge partea prin care jumatatea o depaseste, iar de la cea mai mare trebuie luata partea prin care jumatatea este depasita de ea. Sa presupunem trei linii: AA, BB si CC, egale intre ele. Din AA sa dam la o parte segmentul AE si sa-l adaugam la CC, ca CD, astfel incat linia DCC, in intregimea ei, va depasi linia EA prin segmentele CD si CFea va depasi deci si linia BB prin segmentul CD. [Acest lucru se aplica si la alte arte, caci ele ar fi sortite pieirii daca ceea ce elementul activ produce, calitativ si cantitativ, nu ar fi recompensat elementul pasiv printr-un produs echivalent in cantitate si calitate.]

Notiunile de “pierdere” si “profit”, de care ne-am servit, provin din domeniul schimbului voluntar, unde a avea mai mult decat partea proprie inseamna a castiga, iar a avea mai putin decat la inceput inseamna a pierde (de pilda in vanzari, cumparari si in toate celelalte forme de tranzactii autorizate de lege). Cand insa partile nici nu-si sporesc, nici nu-si diminueaza ceea ce poseda, ci primesc exact cat au dat, se spune ca fiecare are partea ce-i revine pe drept, fara pierdere si fara profit. Prin urmare, in raporturile involuntare ceea ce este drept se afla la distanta egala intre un fel de pierdere si un fel de castig, ceea ce echivaleaza cu a poseda ulterior exact ceea ce s-a posedat la inceput.