Am fost în noiembrie în patria mumă.

Era prima dată cînd urma să zburăm la Iaşi, prin Bucureşti. Am prins la mustaţă avionul în Frankfurt; deşi fusesem foarte devreme acolo, am ignorat multitudinea controalelor şi, cînd ne mai despărţeau cîţiva metri de ieşirea din aeroport în direcţia autobuz spre navă (!), ne-am trezit în faţa unui ultim control, care nu făcea altceva decît să-l repete pe primul, cu tot tacîmul, poartă piuitoare, descalţă-te de cizme (că au fermoar şi captează semnale extraterestre), scoate cureaua, vezi clama de păr, control la care mi s-a părut că mai aşteaptă jumătate de aeroport, coada fiind lungă şi îmbîrligată; în fine, cu limba scoasă şi alergînd pe tocuri (păi da), am urcat, am decolat, n-am fost turbulentizaţi şi-am ajuns în Bucureşti.

Luîndu-mă după sfaturile bine-intenţionate ale lui Suzi, ne-am aşezat ca tot omul să aşteptăm bagajele. Care n-au venit.

Era o căldură care cerea tricouri, eram blindată ca de Bobotează, am năduşit şi aşa m-am îndreptat spre un nene care părea să aibă idee de ce se poate întîmpla pe acolo, a mers cu noi la un soi de ghişeu, ne-a cerut ţidulele de la bagaje, păi pe ele scrie Iaşi, ne-a spus o doamnă. Înseamnă că sînt trimise direct la Iaşi. A, perfect atunci, mulţumim! Dar Plecările Interne unde sînt?

Vă duc eu, s-a oferit acelaşi nene. Şi-am ieşit, am mers ca bezmeticii cu un lift, nişte curbe, nişte colţuri, gata, acolo e. Perfect. M-am simţit aiurea rău că n-aveam nici picior de lei să îl răsplătesc pe binefăcător. Nici nu ştiu dacă se cerea, cert e că n-am avut, deci n-am putut, m-am limitat doar la adevăratul mulţumim foarte mult.

Cînd stăteam la check in-ul de Iaşi, am vorbit cu Ionuca la telefon, care a şi apărut din neant:) şi ne-am dus cu ea în barul de lîngă, unde am stat doar puţin la taclale, că eram stresată rău să nu pierdem legătura (spre localitatea de destinaţie).

Ne-am despărţit cu părere de rău şi hai, că ăştia nu ne-aşteaptă pe noi! La 10 metri după un cot era singurul control şi nu era picior de pasager. Dar un domn ne-a pus în temă că nu mai e cale de întoarcere, aşa că a trebuit să stăm acolo cuminţi şi să studiem îndelung figurile biznizmenilor români şi nu numai. Mi-era o foame de puteam mînca şi pietre, speram ca din relatarea lui Suzi măcar partea cu tartina să rămînă în picioare, dar asta după ce decolam. Eveniment care nu mai avea loc într-un sfîrşit… Pentru că, după cum ne-a explicat însoţitoarea de bord, avem în cală un bagaj în plus şi pînă nu-l depistăm, ăia sîntem.

Asta măcar ne-a dat apă la moară să ne dăm cu presupusul de unde au aflat ei de acel bagaj în plus şi ce-o să se mai întîmple. A urmat scoaterea tuturor bagajelor pe pistă, sortarea lor şi, aleluia, am plecat şi-a venit şi sandviciul, care a fost cea mai delicioasă chestie pe care am înfulecat-o vreodată (eram leşinată).

Cu 20 de minute înainte de aterizare am fost avertizaţi că urmează să ajungem la destinaţie şi eu mi-am înfipt cornul în geam (cred că există un termen specific, din păcate nu-l cunosc) şi m-am bucurat de fiecare aşezare mai mare pe care am văzut-o, fiind convinsă că ceea ce văd e locul naşterii mele (!!) :D. Sigur că da, au fost chiar vreo trei oraşe de-astea, n-am recunoscut absolut nimic şi chiar m-am mirat aşa, cînd deodată şi brusc zdrang am aterizat! Adică fără dureri sau mai ştiu eu ce, doar că nu studiam nimic la momentul respectiv, deci surpriza a fost mare.

P. şi cu mine sîntem vag rezervaţi (haha), adică măcar nu ne bulucim, ceea ce e probabil o greşeală (nebulucindu-ne spre îmbarcare, nu prea avem loc pentru bagajele de mînă, mda). Am descins din avion, eram aşadar în frumosul meu oraş, chit că încă doar pe aeroport. Ne-am îndreptat spre Sosiri Internaţionale, pentru că la interne era puţin închis. Am trecut suav de vamă şi control nu ştiu de care şi, ce-mi văzură ochişorii??? Iaca intrarea în aeroport, uite-l pe văru-meu şi uite-o pe mireasa lui!

Bine, bine, emoţie, oboseală, dar chiar aşa încît să trecem cu vederea banda rulantă de unde ne culegem bagajele??
Ce bandă rulantă? 🙂 Scări rulante la Mall, dar cam atît:)!

Am văzut că şi ceilalţi se opresc la un mijloc şi stau. Ei, atunci stăm şi noi. E drept că P. făcuse o glumiţă cînd a văzut cum sînt coborîte genţile din cală şi cocoţate într-o remorcă: “Să nu le luăm acum?”.

La scurt timp s-a deschis o uşă care dădea afară, unde era oprită remorca şi nişte angajaţi de-acolo aduceau pe sus bagajele. A fost foarte haios, le-am recuperat pe toate, le-am prezentat verilor şi-am venit în braţe la P. pînă acasă, că n-a prea fost loc în maşină..

P. m-a iertat într-un final că i-am cărat pe miri după fundul nostru la aeroport, ei urmînd să se căsătorească a doua zi.

Explicaţia mea a fost că aşa e normal la români!

[Vio]