In capitolul asta Aristotel pare sa spuna ca nu e bine sa fii (pardon de expresie) lingau, fiindca s-ar putea ca unii oameni din jurul tau sa se prinda ca esti asa si sa te faci de ras. Cu asta am putea fi, probabil, toti de acord, in principiu. Sigur, unii dintre noi, fiind de acord cu asta, vor fi ipocriti, fiindca vor fi dispusi sa condamne pupincurismul altora, fara sa-l vada pe al lor. 🙂

Pe de alta parte, zice marele grec, nu-i bine nici sa fii excesiv de critic, iar aici nu mai e limpede ce vrea sa spuna. N-ar fi urat sa ii tolerezi un defect unui prieten, doar ca sa nu-l faci sa se simta prost?

Daca nu cunosc prea bine o persoana, ok, n-are sens sa ma apuc sa-i critic defectele, sau sa-i arat ca a facut o chestie nashpa intr-o situatie s.a.m.d. Dar daca e vorba de cineva mai apropiat?

Daca un prieten foarte bun faca o tampenie si nu-i spun nimic, nu e ca si cand nu mi-ar pasa, de fapt, de el (sau de ea)? Nu e ca si cand i-as insela prietenia? Nu e asta o tradare? Nu seamana cu minciuna? Si daca ii spun ceva, dar “indulcesc” foarte mult critica, nu e la fel, pana la urma?

E interesanta distinctia intre omul amabil si cel lingusitor. Cu alte cuvinte, daca nu te critic fiindca nu vreau sa te simti prost e mai ok decat daca nu te critic fiindca mi-e frica sa nu ma parasesti. 🙂

Si ce se intampla daca ma imprietenesc cu o persoana care calca in strachini la greu? Cum mai pot pastra masura justa in situatia asta? Ar trebui sa renunt sa mai am de a face cu X doar fiindca, in relatie cu el (sau ea) ar trebui sa ma port, vrand-nevrand, ca o fiinta ursuza care mereu are ceva de criticat?

Cam la lucrurile astea s-a gandit Gramo. Probabil ca s-ar fi gandit si la altele daca se inchega o discutie pe blog. Dar nu s-a inchegat. Asta e. 🙂