[comentariul la textul de saptamana trecuta o sa apara pana maine]

III

Grandoarea sufleteasca, asa cum si numele pare sa indice, este legata de lucruri inalte. Dar sa vedem mai intai despre ce lucruri este vorba.

Nu are importanta daca examinam trasatura de caracter in sine sau pe cel ce o poseda. Se pare ca omul grandorii sufletesti este acela care, apreciindu-se pe sine ca fiind demn de lucruri mari, este cu adevarat demn de ele. Cine se considera astfel fara sa fie da dovada de marginire. Dar nimeni dintre cei ce se conduc dupa preceptele virtutii nu ar putea fi marginit sau lipsit de judecata.

Om cu grandoare sufleteasca este deci cel despre care am vorbit mai sus. Cel care, demn fiind doar de lucruri minore, se si considera pe sine ca atare, este un om cu bun simt, dar cu grandoare sufleteasca, nu. Caci grandoarea sufleteasca se manifesta in lucruri mari, la fel cum frumusetea se poate vedea la persoanele inalte de statura, pe cand cele scunde pot fi gratioase si bine proportionate, dar frumoase nu.

Cel ce se considera pe sine demn de lucruri mari fara sa fie, este un vanitos. Dar nu oricine se crede demn de lucruri care-i depasesc capacitatea este vanitos. Pe de alta parte, cine se considera demn de lucruri inferioare celor de care este capabil tradeaza un suflet umil. El se subestimeaza totdeauna, indiferent daca este demn de lucruri mari, mediocre sau mici; si cel mai pregnant apare aceasta trasatura cand este capabil de lucruri mare: cum le-ar mai putea infaptui, daca nu ar fi demn de ele?

Omul cu grandoare sufleteasca se afla deci pe culmea cea mai inalta in ce priveste maretia, dar in raport cu ceea ce se cuvine el reprezinta conduita justa; caci el se apreciaza pe sine la reala sa valoare, pe cand ceilalti se autoapreciaza prea mult sau prea putin.

Deci, daca omul grandorii sufletesti se considera pe sine demn de lucruri mari fiind cu adevarat demn de ele, si mai ales de cele mai mari, atunci el se arata a fi astfel mai ales in legatura cu un anume lucru. Valoarea este privita ca raportandu-se la bunurile exterioare. Dar cel mai inalt dintre aceste bunuri este cel pe care-l acordam divinitatii, spre care aspira oamenii de seama si care constituie rasplata pentru actele cele mai frumoase. Un asemenea lucru este onoarea; caci, dintre bunurile exterioare, ea este cel mai inalt.

Deci sfera in care comportarea omului cu grandoare sufleteasca reprezinta ceea ce se cuvine este cea a onoarei si dezonoarei. Faptul ca grandoarea sufleteasca se raporteaza la onoare este evident chiar si fara argumente; pentru ca oamenii cu grandoare sufleteasca se apreciaza pe sine ca fiind demni mai ales de onoare, desigur de o onoare care sa corespunda valorii lor.

Omul umil, insa, se subapreciaza atat in raport cu sine, cat si in raport cu consideratia de care se bucura omul grandorii sufletesti. La randul sau, vanitosul se supraapreciaza in raport cu sine, dar nu si in comparatie cu omul grandorii sufletesti.

Daca omul cu grandoare sufleteasca este demn de cele mai mari onoruri, atunci el trebuie sa fie si omul cel mai valoros; caci, cu cat este cineva mai valoros, cu atat e mai demn de onoruri, iar cel mai valoros este demn de onorurile cele mai mari. Trebuie deci ca omul cu adevarat mare sufleteste sa fie si un om de valoare.

S-ar parea ca pe un astfel de om il caracterizeaza faptul ca grandoarea lui sufleteasca se manifesta in fiecare virtute. Lui nu i s-ar potrivi s-o ia la fuga in fata pericolului ori sa comita o nedreptate; de ce s-ar preta la acte dezonorante cel pentru care nimic din acestea nu are maretie? Dar, cercetand cazurile individuale, omul cu grandoare sufleteasca ar parea cu totul ridicol daca nu ar fi un om de valoare. Si el nu ar fi nici demn de onoruri daca ar fi un om corupt; caci onoarea este rasplata virtutii si li se acorda doar oamenilor capabili de virtute.

Asadar, grandoarea sufleteasca pare un fel de podoaba a celorlalte virtuti, pe care le inalta, si in afara carora nu poate exista. De aceea, este dificil ca cineva sa dea cu adevarat dovada de grandoare sufleteasca, asa ceva nefiind posibil fara sa fi atins desavarsirea.

Grandoarea sufleteasca este deci prin excelenta legata de onoare si dezonoare. Cel ce o poseda se va bucura cu masura chiar si de mari onoruri primite din partea unor oameni de seama, ca unul care primeste ceva ce i se cuvine sau chiar mai putin; caci nu pot exista onoruri demne de o virtute perfecta. El le va accepta totusi, cel putin pentru faptul ca altele mai mari nu i s-ar putea acorda. Daca insa onorurile ii sunt aduse de oameni oarecare pentru lucruri neinsemnate, nu le va da atentie, nefiind demne de el. Si la fel de impasibil va ramane la dovezile de dispret, care unui om ca el i-ar fi aratate oricum pe nedrept.

Astfel este deci omul grandorii sufletesti, mai ales, cum spuneam, in privinta onorurilor; dar si in ce priveste bogatia si puterea, ca si in orice sansa sau nesansa, el va pastra masura, orice s-ar intampla, fara sa se bucure excesiv in imprejurari fericite sau sa sufere excesiv in cele nefericite. Si nici fata de onoare nu se va comporta altfel, desi ea este bunul cel mai inalt; caci puterea si bogatia de dragul onoarei sunt dorite, cel putin cei ce le poseda doresc sa fie onorati gratie lor. Dar pentru cine nici onoarea nu inseamna mare lucru, pentru acela nici celelalte nu inseamna prea mult. De aceea, oamenii grandori sufletesti par mandri si dispretuitori.

Se pare ca si o soarta favorabila poate contribui la grandoarea sufleteasca. Oamenii de origine nobila, ca si cei ce detin puterea su cei bogati, sunt considerati demni de onoare datorita superioritatii situatiei lor, ceea ce face ca superioritatea pe plan moral sa fie inca si mai onorata. De aceea prin plusul de onoare adus de asemenea avantaje, sporeste si grandoarea sufleteasca. In realitate, insa, numai omul valoros in sine trebuie onorat. Fara indoiala ca cel ce poseda si virtute, si bunuri de felul celor despre care am vorbit, e cu atat mai demn de onoare; dar cei care poseda astfel de bunuri fara sa posede si virtutea nu au dreptul nici sa se considere ei insisi demni de lucruri mari, nici sa fie numiti oameni cu grandoare sufleteasca. Fara o virtute perfecta asa ceva nu este posibil, iar cei ce poseda asemenea bunuri fara sa posede si virtutea, devin trufasi si aroganti. Caci fara virtute nu este usor sa te porti cum se cuvine in mijlocul prosperitatii; si, incapabili de a o face, dar crezandu-se deasupra tuturor, ei isi permit orice le trece prin minte, fata de ceilalti oameni manifestand numai dispret. Ei nu fac decat sa-l imite in tot ce pot pe omul cu grandoare sufleteasca, fara sa-i semene insa; actele lor raman straine de virtute, in schimb ii dispretuiesc pe cei din jur. Dar daca dispretul omului cu grandoare sufleteasca este justificat (opinia lui fiind in concordanta cu adevarul), oamenii de rand isi manifesta dispretul la intamplare.

Omul grandorii sufletesti nu se arunca in pericole neinsemnate, nici nu iubeste pericolele in general, epntru ca putine sunt cele considerate de el demne de luat in seama; se expune insa la marile pericole si, infruntandu-le, nu-si cruta viata, pentru ca a trai cu orice pret nu este demn de el.

Dispus sa aduca binefaceri, omului cu grandoare sufleteasca ii este rusine sa le primeasca la randul lui, caci, daca primul lucru ii este propriu omului superior, celalalt ar fi un semn de inferioritate. La binefaceri el raspunde cu binefaceri si mai mari, astfel incat cel ce a facut primul gest va fi si cel ce-i va ramane mai indatorat, bucurandu-se de favoarea lui.

Se pare ca oamenii cu grandoare sufleteasca isi amintesc mai degraba de cei carora le-au facut servicii decat de cei de la care le-au primit (caci cel ce primeste un serviciu se afla in inferioritate fata de cel ce il aduce, iar ei vor sa-si pastreze superioritatea), facandu-le placere sa auda de propriile binefaceri, dar fiindu-le neplacut sa li se evoce cele primite de ei. De aceea, nici Thetis nu vorbeste in fata lui Zeus despre serviciile aduse de ea, nici lacedemonienii in fata atenienilor, ci despre cele primite de la ei.

Omului cu grandoare sufleteasca ii mai este caracteristic si sa nu ceara nimic de la nimeni sau s-o faca cu greu, in schimb sa vina cu bunavointa in ajutorul altora. De asemenea, fata de oamenii cu ranguri inalte sau fata de cei cu situatie prospera isi manifesta grandoarea, dar se comporta moderat fata de cei de conditie modesta; caci a te arata superior printre unii este un lucru dificil si stralucit, dar printre ceilalti este usor, si, daca fata de primii a-ti manifesta mandria nu inseamna lipsa de noblete, fata de ceilalti ar fi o grosolanie, ca si cand ti-ai etala fortele fizice in fata unor oameni debili.

Ii mai sta in fire sa nu alerge dupa onoruri sau dupa situatii in care altii detin primul rang. El este putin intreprinzator si nu se grabeste sa actioneze, in afara de cazul cand e vorba de o mare onoare sau infaptuire, si e dispus sa faca putine lucruri, dar mari si prestigioase.

Pentru el este o necesitate sa-si manifeste deschis ura sau prietenia (caci disimularea il caracterizeaza pe omul las, iar pe el il preocupa mai mult adevarul decat opinia), dupa cum o necesitate este si sa vorbeasca si sa actioneze deschis (si vorbeste deschis din dispret si din dragoste de adevar, in afara de cazul cand foloseste ironia, atitudine adoptata fata de vulg).

El nu poate trai pe langa altii, in afara doar de vreun prieten; i s-ar parea un lucru demn de un sclav, din cauza caruia lingusitorii sunt cu totii niste oameni servili si toti oamenii cu suflet umil sunt lingusitori.

Nici spre admiratie nu este inclinat, pentru ca nimic nu este mare in ochii lui. Nu este nici ranchiunos; caci nu-i sta in fire omului cu grandoare sufleteasca sa se opreasca la amintiri, mai ales ale unor lucruri neplacute, ci mai degraba le considera nedemne de atentie.

De asemenea, el nu obisnuieste sa vorbeasca despre oameni – nici despre sine, nici despre altii; caci nu-l preocupa nici ca el insusi sa fie laudat, nici ca altii sa fie criticati. Si nu este inclinat nici sa laude, nici sa vorbeasca de rau, chiar si cand este vorba de dusmanii sai, in afara de cazul cand tine sa fie insolent. Mai putin decat orice este dispus sa se planga de lucruri inevitabile sau de importanta minora, sau sa solicite ceva, pentru ca astfel se comporta doar cei foarte preocupati de asemenea lucruri. El este mai degraba inclinat sa intre in posesia a ceea ce este frumos si dezinteresat decat a unor lucruri profitabile si utile, caci acesata este mai mult in spiritul unui om autarhic.

Miscarile omului cu grandoare sufleteasca sunt lente, iar vocea ii este grava si modul de a vorbi, calm; caci nu are de ce sa se agite cel care nu manifesta interes decat pentru putine lucruri, nici de ce sa aiba un ton vehement cel care nu considera nimic important, in timp ce o voce ridicata si un mod de a vorbi precipitat ar dovedi contrariul.

Astfel este deci omul grandorii sufletesti, pe cand cel caruia-i lipseste aceasta grandoare este un om umil, iar cel care are prea multa este un om vanitos.

Nici acestia din urma nu par sa fie viciosi (caci nu comit nimic rau), totusi comportamentul lor este gresit. Omul cu suflet umil, desi este demn de unele bunuri, se priveaza singur de ele; astfel, defectul lui pare sa rezide in aceea ca, necunoscandu-se pe sine, se considera mai prejos de bunurile de care este demn. Altfel ar aspira spre bunurile reale pe care le merita. Asemenea oameni nu par sa fie prosti, ci mai degraba timizi. Dar obinia pe care si-o fac despre ei insisi pare sa le sporeasca inferioritatea. Caci fiecare om tinde spre ceea ce corespunde valorii sale, pe cand acestia se tin departe de actele si ocupatiile superioare, ca si cand ar fi nedemni de ele, renuntand si la bunurile exterioare.

Cat despre vanitosi, sunt prosti si nu se cunosc pe sine, si asta in mod vizibil (ei intreprind lucruri cu perspective glorioase ca si cand ar fi demni de ele, pentru ca apoi doar incapacitatea lor sa iasa la iveala). Si se impauneaza cu vesmintele si cu aspectul lor exterior, ca si cu alte asemenea lucruri, le place sa-si etaleze bunastarea si vorbesc despre toate acestea ca si cum datorita lor si-ar fi castigat dreptul la stima.

Dar grandorii sufletesti i se opune mai mult spiritul umil decat vanitatea; caci spiritul umil apare mai frecvent si este mai suparator.