II

Urmeaza sa tratam despre marinimie, dat fiind ca si ea pare a fi o virtute legata de bunurile materiale. Marinimia nu se extinde, ca generozitatea, la toate actele privind aceste bunuri, ci numai la cele raportate la cheltuieli; dar in domeniul acestora ea depaseste generozitatea, prin marimea sumelor cheltuite. Caci, asa cum sugereaza si termenul ce o defineste, este vorba de cheltuiala adecvata unor realizari grandioase.

Dar marimea este ceva relativ: nu aceeasi va fi cheltuiala cuiva care echipeaza pe cont propriu o trirema [un fel de corabie] cu cheltuiala celui ce subventioneaza trimiterea unei delegatii solemne. Deci ceea ce se cuvine in privinta marinimiei depinde si de persoana care cheltuie, si de obiectul cheltuielii sale. Nu este numit marinimos cel care cheltuie in mod adecvat in lucruri de importanta minora sau medie, precum cel ce spune: “adesea am daruit cersetorului”, ci acela care procedeaza astfel in lucruri mari; caci omul marinimos este generos, dar generosul nu este neaparat marinimos.

In privinta acestei dispozitii habituale insuficienta este numita meschinarie, iar excesul vulgaritate, prost gust, sau altele asemenea, toate acestea exprimand depasirea masurii prin importanta cheltuielii nu in raport cu ceea ce se cuvine, ci cu ceea ce nu se cuvine, precum si afisarea unei maretii deplasate. Dar asupra acestor lucruri vom reveni mai tarziu.

Omul marinimos pare dotat cu un fel de stiinta; el este capabil sa aprecieze lucrurile la justa lor valoare si sa faca mari cheltuieli in mod judicios. Caci, asa cum spuneam la inceput, deprinderile sunt determinate de acte si de ceea ce se raporteaza la ele. Deci, cheltuilelile omului marinimos fiind mari si corespunzatoare obiectului lor, la fel vor fi si realizarile sale. Astfel, opera realizata trebuie sa fie demna de cheltuiala investita pentru ea, ia cheltuiala demna de opera, si chiar s-o depaseasca.

Dar asemenea cheltuieli omul marinimos le face vizand frumosul moral, acesta fiind scopul comun tuturor virtutilor. Si le face cu placere si generozitate; a o face cu parcimonie ar fi ceva meschin. El reflecteaza mult mai mult la infaptuirea operei sale in modul cel mai frumos si cel mai potrivit decat la pretul cel mai convenabil.

Este deci inevitabil ca omul marinimos sa fie si generos, pentru ca si generosul cheltuie cat trebuie si cum trebuie. Si chiar in acest aspect sta maretia marinimosului, anume ca, generozitatea fiind prezenta in marimea cheltuielii sale, aceeasi cheltuiala va da operei realizate un plus de stralucire. Caci valoarea unui lucru pe care-l posezi nu este aceeasi cu valoarea unui lucru pe care-l infaptuiesti. Un obiect poate fi de cea mai mare valoare prin pretul sau, de exemplu aurul, dar valoarea operei realizate sta in maretie si frumusete. Contemplarea ei starneste admiratie, pentru ca ceea ce este grandios este demn de a fi admirat, si in asta consta calitatea operei realizate de omul marinimos.

Dintre cheltuielile despre care vorbim fac parte si cele pe care le numim onorifice, cum sunt cele facute pentru ofrande inchinate zeilor, pentru constructii de edificii religioase, pentru sacrificii si tot ce se dedica unei divinitati; de asemenea, cele ce izvorasc din zelul pentru comunitate, de exemplu cand cineva considera ca are datoria sa organizeze cu stralucire un cor, sau sa echipeze o trirema, sau sa dea un banchet public.

Dar in toate acestea, dupa cum am spus, se iau in consideratie si persoana celui ce actioneaza, si mijloacele de care dispune; caci cheltuielile trebuie sa fie demne de opera vizata si sa corespunda nu numai operei, ci si celui ce o realizeaza.

De aceea, un om sarac nu poate fi marinimos, lipsindu-i mijloacele necesare pentru a cheltui in mod corespunzator. Iar daca ar incerca sa fie, ar da dovada de sminteala, caci asa ceva i-ar depasi conditia si ar veni in contradictie cu ceea ce se cuvine; or, numai ceea ce se cuvine poate fi in conformitate cu virtutea.

Asemenea cheltuieli sunt pe potriva fie a celor ce dispun de resurse dobandite de ei insisi, mostenite de la stramosi sau prin alte legaturi, fie a celor de origine nobila, a oamenilor ilustri sau a altora ca ei. Caci toate acestea sunt legate de grandoare si vaza. Un astfel de om este, inainte de toate, marinimosul si in astfel de cheltuieli consta marinimia, dupa cum am mai spus, pentru ca ele sunt cele mai mari si aduc cea mai inalta onoare.

Dintre cheltuielile particulare, insa, cele la care se preteaza marinimia se fac pentru evenimente singulare, de exemplu la casatorii sau in alte asemenea ocazii, ca si in legatura cu lucruri pentru care depun eforturi toti cetatenii sau numai oamenii de vaza, sau la primirea si despartirea de oaspeti, sau la schimbarea unor daruri. Caci omul marinimos cheltuie nu pentru sine, ci pentru comunitate, iar darurile sale au ceva asemanator cu ofrandele aduse zeilor.

Casa omului marinimos trebuie de asemenea sa fie amenajata corespunzator veniturilor sale (pentru ca si acest lucru aduce prestigiu) si in aceasta privinta trebuie sa cheltuie mai ales pentru lucrurile cele mai durabile (ele fiind si cele mai frumoase), in toate tinand seama de ceea ce se cuvine. Caci nu se cuvine sa faci pentru oameni aceleasi lucruri pe care le faci pentru zei; nu cheltui la fel pentru un monument funerar ca pentru un templu.

Fiecare cheltuiala este importanta in felul ei; cea mai grandioasa este aceea a carei importanta se raporteaza la lucruri mari, dar importanta este oricare se potriveste obiectului ei. Exista insa si o diferenta intre importanta obiectului si cea a cheltuielii (caci cea mai frumoasa minge sau sticluta de ulei isi are maretia ei ca dar pentru copii, dar valoarea ii este mica si nu constituie un act de generozitate). De aceea, caracteristic omului marinimos este ca, in orice gen de actiune ar infaptui ceva, s-o faca cu maretie (acest fel de a proceda fiind greu de intrecut) si cheltuiala sa corespunda valorii lucrului pentru care o investeste.

Astfel este deci omul marinimos. Dar cel ce exagereaza si da dovada de prost gust depaseste masura prin aceea ca, asa cum am mai spus, face cheltuieli peste ceea ce se cuvine. El cheltuie mult cand ar trebui sa cheltuie putin si afiseaza un fast disproportionat, de exemplu dand unei mese obisnuite caracterul unui ospata de nunta, sau, daca este choreg, aducand pe scena covoare de purpura inca de la intrarea corului, asemenea megarienilor. Si toate acestea le va face nu vizand frumosul moral, ci ca sa-si etaleze bogatia, convins fiind ca astfel va fi admirat. Acolo unde se cuvine sa cheltuie mult el va cheltui putin, iar unde trebuie sa cheltuie putin, va cheltui mult.

La randul sau, omul meschin va fi deficitar in toate si, chiar facand cele mai mari cheltuieli, el va distruge printr-un amanunt frumusetea ansamblului, ezitand daca sa intreprinda ceva, cautand modalitatea de a cheltui cat mai putin, lamentandu-se pentru orice, vesnic temator ca nu cumva sa faca cheltuieli mai mari decat ar trebui.

Asemenea dispozitii habituale sunt, desigur, defecte in sine, totusi ele nu duc la dezonoare, nefiind nici vatamatoare celor din jur, nici cu totul lipsite de cuviinta.