Macarie incepu sa se gandeasca astfel: “Sa presupunem ca exista Dumnezeu si ca e bun. Daca e bun, atunci e greu de crezut ca nu doreste ca oamenii sa aiba posibilitatea sa fie fericiti. Punem in paranteza cazurile in care intervin accidente, cataclisme naturale etc.”
Dupa o scurta pauza, continua: “Poate fi cineva bun, dar nedrept? Greu de crezut. Sa admitem provizoriu ca nu se poate. Deci Dumnezeu, despre care am presupus ca exista si ca e bun, trebuie sa fie si drept. Dar atunci el ar trebui sa le acorde oamenilor sanse egale de a fi fericiti, nu? Asa ar trebui.”
Gandurile acestea il facura pe Macarie sa se simta un pic obosit. Se intinse in pat, dar continua sa se gandeasca: “Dar nu toti oamenii se nasc in tari civilizate, in familii cu bani, care le pot asigura tot confortul s.a.m.d. Atunci, de aici nu poate sa reiasa decat ca toate aceste chestii nu au nici o legatura cu fericirea, fiindca daca ar avea, ar insemna ca oamenii nu au sanse egale sa fie fericiti.”
Dupa o mica ezitare, Macarie isi derula ideile mai departe: “De asemenea, in acelasi fel ar trebui sa ajungem la concluzia ca fericirea nu depinde nici de limba materna, nici de nationalitate si nici de anumite talente artistice pe care le au doar unii oameni dar nu si altii. Si tot asa, intrucat nu toti oamenii sunt la fel de inteligenti, dar toti au sanse egale sa fie fericiti, inseamna ca nici inteligenta nu are vreo legatura cu fericirea.”
In acest punct Macarie simti ca se indreapta spre o concluzie mareata. Isi spuse: “Iar acum am putea conchide ca, in genere, nimic din ceea ce ii deosebeste pe oameni nu poate avea legatura cu fericirea – nimic din caracteristicile pe care nu le au toti la fel, in mod egal, asta daca e adevarat ca ei au sanse egale sa fie fericiti.”
Dar cu asta Macarie simti ca a ajuns intr-un impas serios. Nu vedea ce au toti oamenii in comun, in afara de faptul ca sunt, pur si simplu, oameni. Si nici nu intelegea cum ai putea fi fericit doar in virtutea faptului ca esti om.
In scurt timp Macarie adormi, epuizat.
[poate va urma]
In Evanghelii exista 9 definitii ale fericirii. De fapt, ele sunt doar cai spre atingerea adevaratei fericiri , numita acolo Imparatia cerurilor. Intreaga Evanghelie este un manual pentru atingerea “Imparatiei cerurilor”, care este, de fapt – o stare, ce se obtine prin “renuntarea la eu”. Si aceasta “renuntare” se poate realiza si prin umilinte, greutati, necazuri, sacrificiu acceptat. Astfel, “eul” uman este “inghesuit”, “limitat”,”sfaramat”, pana ce, prin el, ajunge sa se manifeste Eul divin. Nu e o teorie, toti sfintii si mucenicii au “trecut pe acolo”, si se stie ca ajunsesera sa faca minuni, nu mai simteau durerile, iubeau toti pacatosii…
Dar, desigur ca nici usor nu e…
Poate cand se va trezi, Macarie va fi visat ca un inger a venit la el si i-a spus ca fericirea consta nu in a avea ceva, ci in a face ceva, iar Dumnezeu da tutror sansa de a fi virtuosi. 🙂
Macarie, omul lui Dumnezeu, nu a visat o voce, ci a avut o vedenie, si in aceasta vedenie, fericirea se infatisa drept o autostrada. Dar pe aceasta autostrada, el, Macarie, nu putea sa mearga nici pe jos, nici cu bicicleta si era musai sa aiba un autovehicul, asa cum spune in regulament. Si in momentul in care Macarie si-a dat seama ca de fapt era fericit in ne-fericirea lui, locul pe care statea se facu si autostrada si el se simti azvarlit afara.
cum sa fiu fericit doar daca renunt la EU? oare renuntarea la “eu” nu conduce la un fel de inconstienta? atunci de ce am primit (ditamai favoarea!!) de la dumnezeu constiinta? ca sa ma invete (tot el!) cum sa renunt la ea ca sa ating ceea ce evangheliile numesc “imparatia cerurilor”, adicatelea fericirea? ramine un paradox…
cit despre macarie, ii urez sa ramina profund (e totusi ceva mai “bine” decit sa fii un superficial, nu?) desi nu stiu in ce masura asta il va indruma pe calea catre fericire… il va sigur epuiza…
interesant un “va urma”…
Daca ar fi vrut sa renuntam la eu, Doamne-Doamne nu ne-ar mai fi dat Eu 😛
Cred ca toti suntem potential fericiti si depinde de noi
Si eu am ajuns in acelasi impas ca Macarie. Cat despre renuntarea la sine, daca citim anumite carti, vedem ca Eu-l asta e de obicei prezentat ca un obstacol in atingerea Fericirii. Poate ca e nevoie ( de ce?) sa ne constientizam intai pentru ca apoi sa renuntam la noi. @mihahela: Oricum, eu cred ca atunci cand incepem sa vorbim vorbe despre fericiri & co, pasim pe drumul paradoxului, nu al logicii comune.
flu: corect… asta ma enerveaza cel mai tare… (carei parti a logicii apartine paradoxul daca nu celei comune?)
ce-mi plac mie cei care se trezesc in acelasi impas ca macarie… pen’ca pina la urma (pentru mine) nu exista fericirea ca destinatie ci ca multitudine de scurte (??) momente in care ma simt bine, cu mine si cu restul si cu dumnezeu al nostru care refuza sa-mi dea vreun semn si mai ales cu gindul ca intr-o zi voi muri, asa, pur si simplu, indiferent daca am fost sau nu fericit, alb sau negru sau chinez sau (cel mai nashpa!!) gindac de colorado sau filosof contemporan!!
macarie! trezeste-te!
10x, ppl, foarte misto chestiile pe care le-ati scris; mai avem un pic si il trezim pe Macarie! suntem si noi foarte curiosi sa vedem ce o sa se intample cand se trezeste; pe bune, chiar e ciudat, uneori e ca si cand,…
in fine,… mai vorbim! 🙂
Chiar nu am habar carei parti apartine, poate ceva logicieni de servici ma pot lamuri. In mintea mea simpla si adormita, logica comuna era cea care accepta ca 1+1 = 2 si nimic altceva, iar paradoxul era cel care accepta ca 1+1 = 2 dar in acelasi timp poate avea orice alte valori.
Pingback: Ajutati-l pe Macarie! « Gramo’s World
Pingback: Macarie se trezi cu greutate « Gramo’s World
Pingback: Macarie se intalneste cu Cornelia at Gramo`s World