[textul e aici]
Dupa ce a vorbit despre principiul calauzitor al virtutilor etice (linia de mijloc) si a dat si o lista de exemple, Aristotel pare acum sa faca niste observatii cu privire la toata povestea. Unele sunt foarte interesante. Prima e ca virtutea o gasesti pe linia de mijloc, iar la extreme sunt viciile.

Si cu fumatul cum ramane? Lumea zice ca e un viciu. E un viciu datorat unui exces sau unei insuficiente? si care e linia de mijloc? Well?

Apoi mr. A zice ca in povestea cu linia de mijloc exista doua opozitii. Extremele se bat cap in cap. Asta e clar: nu poti fi in acelasi timp si avar si risipitor.

Pe de alta parte, zice el, si linia de mijloc e in opozitie cu fiecare dintre extreme: daca esti avar, nu cheltuiesti cumpatat (la el linia de mijloc era generozitatea, dar am schimbat, fiindca ar suna ciudat in zilele noastre 🙂 ). La fel daca esti risipitor.

So what? Asa, intre oricare doua chestii e o opozitie: daca esti risipitor nu esti foarte risipitor – opozitie. Daca esti foarte risipitor nu esti extraordinar de risipitor – alta opozitie. S.a.m.d.

Inteleg opozitia dintre extreme. Nu o inteleg pe cea dintre extreme si linia de mijloc, fiindca acolo diferentele par sa fie doar de grad. Poate imi scapa o chestie, habar n-am,…

Apoi Aristotel spune ceva de genul “totul e relativ” 🙂 Un om care cheltuieste ok pare risipitor fata de un avar si zgarcit fata de un risipitor. Daca toti oamenii sunt risipitori, ce ma fac? Linia mea de mijloc o sa apara in societate drept cealalta extrema.

Atunci? E linia de mijloc o chestie independenta de societate? Aristotel vorbeste ca si cand ar fi, dar cum poate fi?

Apoi zice ca uneori se intampla ca una dintre cele doua extreme sa semene, cumva, cu linia de mijloc: aia care se arunca in toate chestiile cu capul inainte si nu tin seama de pericole seamana mai mult cu oamenii curajosi decat lasii. Deci curajul n-ar fi chiar la mijloc intre lasitate si temeritate, ci mai aproape de temeritate.

Iar cumpatarea e mai aproape de insensibilitate la placeri decat de desfranare, zice omul nostru. Cam weird, nu? Opozitia dintre linia de mijloc si extreme nu e “egala”. Ea depinde de “apropiere”. Sigur, nu de apropiere spatiala. Toata chestia cu apropierea e metaforica.

Care e totusi explicatia? Sa presupunem ca lucrurile stau asa. De ce stau asa? De ce nu e linia de mijloc la “distanta egala” fata de extreme? Aristotel raspunde ca inclinatia noastra naturala trage catre una dintre extreme si de aia linia de mijloc se apropie mai mult de cealalta.

Exemplu: omul e din fire las (varianta: are instinct de conservare 🙂 ). De aia, intre lasitate si temeritate, linia de mijloc se opune inclinatiei naturale a omului si se apropie mai mult de extrema cealalta. Curajul e mai apropiat de temeritate.

Din asta ar reiesi ca de la natura omul trage mai mult inspre vicii decat inspre virtuti. Simplificand, ca omul e din nastere inclinat spre rau. Dar din ceea ce spunea Aristotel in alte parti parea sa reiasa ca la nastere omul nu e nici bun nici rau si devine bun sau rau abia mai tarziu, in urma formarii unor deprinderi (faine sau nashpa), prin educatie.

Nu a ajuns acum sa se contrazica? Ok, poate undeva l-am inteles gresit. Dar unde? Oricum, ideea asta ca omul e de la natura cam penal ar putea fi pusa in discutie separat. I mean, de unde stim ca e asa? Pe ce se bazeaza chestia asta? De ce ar trebui sa o acceptam?