Am vazut ca pentru Aristotel virtutile etice ar fi niste dispozitii (inclinatii) de comportament pe care ni le formam prin exercitiu. Iar acum el se intreaba: Bine, bine, sunt inclinatii de a te purta intr-un anumit fel. Dar in ce fel?

Iar pentru a gasi un raspuns foloseste un drum pe care a mai fost: sa vedem ce e specific omului si ce il face sa fie mai bun ca om; iar functia proprie omului era ca doar el e rational, ca doar el se poate conduce dupa ratiune si nu doar dupa instinct s.a.m.d.

Aristotel revine, de fapt, la ideea din capitolul 2. Putem observa intotdeauna in natura niste chestii pe care le numim “exces” si “insuficienta”. Uneori ne raportam la lucrurile pe care le observam (sunt prea multe vulpi in zona X si nu au destula mancare si nu au cum sa supravietuiasca toate s.a.m.d.), alteori judecam din punctul nostru de vedere (sunt mult prea multe vulpi in zona X, fiindca acolo stam noi si gainile noastre 🙂 ).

Cand e vorba de cantitati masurabile, intre exces si insuficienta poate fi gasita o linie de mijloc. Aceasta ar putea fi media aritmetica. E interesant sa te intrebi cum se face masuratoarea. De la a cata maslina am mancat prea multe masline?

Oricum, nu intotdeauna e vorba de media aritmetica. Dar cand este si cand nu este? Si cand nu e vb de media aritmetica, despre ce formula e vorba? Aristotel vorbeste despre o masura justa. De asta ma intreb cum facem masuratoarea si cum facem socotelile si cum gasim masura justa.

Apoi Aristotel trece la virtutile etice si spune ca exista o masura justa in legatura cu diferite afecte: manie (exista “prea putina manie”?), mila (exista “prea multa mila”?) s.a. Dar parca virtutile nu aveau legatura cu afectele, ci cu actiunile (cu comportamentul, nu cu felul in care ne simtim).

In continuare Aristotel spune si ca viciile sunt legate fie de exces, fie de insuficienta. Si iar poti avea nedumeriri. Majoritatea oamenilor spun ca fumatul e un viciu. Dar cum ar putea functiona aici modelul cu excesul si insuficienta? Daca fumatul e un exces, iar virtutea e sa nu fumezi (calea de mijloc), cum arata insuficienta?

In plus, nu imi e limpede care e (pentru Aristotel) relatia dintre virtuti si vicii. Virtutile se invata. Dar nu se invata si viciile? Nu sunt un fel de deprinderi urate? Dar daca nu ai gasit inca masura justa intr-o chestie,… Sa zicem ca imi critic prietenii fie prea mult, fie prea putin. Nu stiu care e masura potrivita, dar nu gresesc mereu la fel.

Hmmm,… Poate in cazul asta s-ar putea spune ca nu am dobandit virtutea, dar nici nu am vreun viciu. Ma temeam ca din ce spune acum Aristotel ar reiesi ca te poti naste cu vicii si dupa aia te chinui sa gasesti masura justa si sa scapi de ele. Dar e ok, nu reiese asta. El ar putea spune, pur si simplu, ca nu te nasti nici cu vicii, nici cu virtuti.

Apoi vine un pasaj in care Aristotel incearca sa scape de o obiectie cam aberanta. Ceva de genul: pai, cum mai e virtutea chestia cea mai inalta daca ea e mereu la mijloc intre ceva si altceva? Iar raspunsul e de bun simt: principiul virtutii e echilibrul intre prea mult si prea putin (linia de mijloc), dar din punctul de vedere al valorii pe care o are, virtutea nu e la mijloc, ci pe primul loc in top.

Iar spre sfarsitul capitolului Aristotel vorbeste si despre chestiile care nu au o linie de mijloc (asa cum mi se parea inainte ca stau lucrurile cu mania etc.): furtul, invidia etc. Zice ca astea “contin chiar in numele lor perversitatea pe care o implica”.

N-are sens sa vorbeste despre o linie de mijloc intre “a fura prea mult” si “a fura prea putin”. E gresit sa furi, punct. Dar de unde stiu cand e vorba de o chestie ca furtul si cand e vorba de una ca critica prietenilor?

Apoi Aristotel da alte exemple. Cumpatarea, zice el, nu are o linie de mijloc fiindca e ea insasi o linie de mijloc. Prin analogie, ar trebui sa intelegem ca furtul nu are cum sa aiba o linie de mijloc fiindca este fie un exces, fie o insuficienta.

Dar aici eu nu inteleg ce vrea sa spuna. Si asa se termina si capitolul asta 🙂