Acum o sa scriu o poveste. Au fost odata mai multe lucruri. Apoi au fost si mai multe. Dupa o vreme, au inceput sa se imputineze. S-au uitat ele unele la altele si si-au spus: “Ia uite, suntem cam putine!”

Dar de fapt, chiar si asa, imputinate, erau mai multe decat la inceput. Dar fata de vremea cand erau foarte multe, pareau putine. S-au gandit ele ce sa faca, s-au tot gandit,… (adevarul e ca si eu ma gandesc ce sa fac cu lucrurile astea)

Treptat, lucrurile chiar au ramas putine. Asa putine cate erau, nici nu erau prea mari. Nu mai era mare lucru. Apoi a ramas un singur lucru. Lucrul. Spre seara, a plecat si el incet.

Iar acum nu mai am despre ce sa povestesc. “De ce nu povestesti despre nimic?”, intreaba un copil; “Fiindca nu e nimic de spus”, zic eu. “Asa ca mai bine tac.”

“Dar de ce nu povestesti despre tine?”, intreaba un alt copil. Iar eu tac si nu spun nimic. “Hei, ce faci, nu mai spui nimic?”, zice un al treilea copil. Iar eu tac mai departe.