[comentariul la textul de saptamana trecuta va fi postat cu o mica intarziere]

VI

Am aratat mai sus care este natura virtutii. Dar nu este suficient sa spunem ca ea este un habitus, ci si ce fel de habitus este. Trebuie sa spunem ca orice virtute, in calitatea sa de virtute, perfectioneaza si pe cel ce o poseda, si opera acestuia. De pilda, virtutea ochiului face ca si ochiul si functia lui sa fie desavarsite; caci virtutea ochiului este cea datorita careia vedem bine. De asemenea, virtutea calului face calul sa fie bun, sa alerge bine, sa poarte calaretul si sa tina piept dusmanilor in razboi.

Daca deci in toate cazurile este asa, atunci si virtutea omului trebuie sa fie un habitus datorita caruia omul devine bun si-si indeplineste bine functia proprie. In ce fel se intampla acest lucru, am spus-o deja; dar va fi si mai clar daca vom arata care este natura specifica a virtutii.

In tot ce este continuu si divizibil pot fi sesizate plusul, minusul si egalul, fie in raport cu lucrul in sine, fie in raport cu noi. Egalul reprezinta un fel de “mijloc” intre exces si insuficienta. Numesc mijloc al unui lucru ceea ce se afla la o distanta egala fata de fiecare dintre cele doua extreme, fiind unul si acelasi pentru oricine; iar mijloc in raport cu noi numesc ceea ce nu comporta nici exces, nici insuficienta si acesta nu este nici unic, nici acelasi pentru toti. De exemplu, daca zece inseamna mult, iar doi putin, in raport cu lucrul respectiv se ia ca medie sase, caci sase depaseste si este depasit in egala masura; acesta este insa mijlocul dupa proportia aritmetica. Dar media pentru noi nu trebuie determinata astfel; caci, daca petru cineva a consuma zece mine de hrana inseamna mult, iar doua putin, profesorul de gimnastica nu va prescrie sase mine, pentru ca si aceasta cantitate poate insemna prea mult sau prea putin pentru cel ce o va consuma: pentru un Milon [un atlet celebru din Crotona] putin, pentru un incepator in gimnastica mult. La fel si in ce priveste exercitiile de alergare sau in cele de lupta. Astfel, orice cunoscator evita atat excesul cat si insuficienta, cautand si alegand masura justa, dar masura justa nu in raport cu lucrul in sine, ci in raport cu noi.

Deci, daca in acest fel orice stiinta isi duce la indeplinire bine opera, concentrandu-si atentia spre masura justa si pe ea vizand-o in operele sale (de unde si obisnuinta de a se spune ca la operele perfecte nu este nimic de inlaturat, nici de adaugat, excesul sau carenta rapindu-le perfectiunea, pe cand justa masura o salveaza), daca deci, cum spuneam, artistii buni lucreaza cu atentia indreptata spre masura justa, cu atat mai mult virtutea, care, ca si natura, este mai riguroasa si mai desavarsita decat orice arta, trebuie sa tinteasca direct spre aceasta masura.

Ma refer, desigur, la virtutea etica; pentru ca ea se afla in legatura cu afectele si actele in sfera carora intervin excesul, insuficienta si masura justa. De exmplu, si in teama, si in indrazneala, si in dorinta, si in manie, si in mila, si in general in placere si durere, exista un “prea mult” si un “prea putin” si ambele sunt departe de a fi bune. Dar a incerca asemenea sentimente atunci cand trebuie, fata de cine trebuie, pentru ce trebuie si cum trebuie, inseamna masura justa si in acelasi timp lucrul cel mai bun, care sunt proprii virtutii. In acelasi fel exista, si in ce priveste actele, exces, carenta sau masura justa.

Virtutea se afla, deci, in relatie cu afectele si actiunile, in care excesul este gresit si insuficienta blamata, pe cand masura justa este laudata si inseamna rectitudine, amandoua aceste trasaturi fiind proprii virtutii.

Asadar, virtutea este un fel de medietate, tinta ei fiind masura justa dintre doua extreme. Sa adaugam ca se poate gresi in multe feluri (caci, asa cum si-au reprezentat pythagoreii, raul tine de domeniul infinitului, pe cand binele de cel al limitatului), dar exista un singur fel de a proceda bine; de aceea, primul lucru este usor, celalalt dificil: usor sa gresesti tinta, greu s-o atingi. Si din aceasta cauza excesul si insuficienta apartin viciului, in timp ce virtutii ii este proprie linia de mijloc:

“doar intr-un fel poti fi bun, rau in nenumarate” [citat dintr-un poet necunoscut]

Virtutea este, asadar, o dispozitie habituala dobandita in mod voluntar, constand in masura justa in raport cu noi, determinata de ratiune, si anume in felul in care o determina posesorul intelepciunii practice. Ea este calea de mijloc intre doua vicii, unul provocat de exces, celalalt de insuficienta; caci, in timp ce unele vicii constau in excesul, altele in insuficienta fata de tot ceea ce se cuvine, atat in domeniul afectelor cat si in cel al actelor, virtutea gaseste si alege masura justa. De aceea, prin esenta ei si prin conceptul care o defineste, virtutea este o medietate; in raport insa cu binele suprem si cu perfectiunea, ea reprezinta punctul cel mai inalt.

Dar nu orice act sau afect implica medietatea: unele contin chiar in numele lor perversitatea pe care o implica, asa cum sunt bucuria pentru nenorocirea altcuiva, impudoarea, invidia sau, in ce priveste actele, adulterul, furtul, homicidul. Toate acestea si cele asemanatoare lor sunt blamate pentru ca sunt rele in sine si nu pentru excesul sau insuficienta pe care ar comporta-o. In ce le priveste, nu poate exista niciodata rectitudine, ci totdeauna numai eroare; si nu poate fi vorba, in legatura cu asemenea lucruri, de bine sau de rau in functie de imprejurari, de pilda fata de cine, in ce moment si in ce mod trebuie comis un adulter, ci simplul fapt de a le comite constituie in sine o greseala.

Acelasi lucru ar fi sa pretinzi ca si in ce priveste injustitia, lasitatea sau desfraul ar exista cale de mijloc, exces si insuficienta, dupa cum ar trebui sa existe un exces al excesului si o insuficienta a insuficientei. Dar, dimpotriva, asa cum in cumpatare si curaj nu exista exces si insuficienta, pentru ca linia de de mijloc este la ele intr-un fel punctul culminant, tot astfel la aceste vicii nu exista nici medietate, nici exces, nici insuficienta, pentru ca, oricum s-ar proceda, tot se greseste. Intr-un cuvant, nu exista nici medietate in exces si in insuficienta, nici exces si insuficienta in medietate.