Hai sa ne mai gandim un pic la moarte! De ce? Fiindca e nashpa sa traiesti ca o leguma, fara sa te gandesti la nimic. Iar faza cu moartea chiar e importanta, fiindca ne asteapta pe toti.

Si n-are importanta ca ne asteapta maine, anul asta, dupa o suta, ori dupa un milion de ani. Nu cred ca are sens sa fii linistit(a) doar fiindca ai incredere ca o sa mai treaca mult timp pana o sa mori. Tot o sa mori – asta e tot ce conteaza.

Nu vreau sa scriu mult, fiindca am vazut ca lumea n-are rabdare sa citeasca. Dar nici nu pot sa spun totul in doua vorbe. Ceea ce am spus deja (in postul asta) a fost ca:

1. daca sa fii mort inseamna sa nu mai fii in stare sa iti folosesti corpul, moartea n-ar trebui sa fie o drama mai mare decat amputarea unui membru; dar este o drama mult mai mare
2. daca sa fii mort ar insemna ca vei supravietui cu un corp mai subtil (adica “sufletul”), nimic nu iti garanteaza ca “sufletul” n-o sa imbatraneasca si n-o sa moara si el, iar atunci vei muri de-a binelea

Prin inseamnari mai vechi care apar tot prin blogul asta (din seria jurnalul unui gramo) apar si ideile urmatoare:

1. e imposibil sa iti inchipui cum e sa nu fii constient; poti doar sa te raportezi la experiente de genul “constat ca nu stiu ce s-a intamplat pe o anumita perioada de timp”; din punctul asta de vedere, somnul fara vise, coma si lesinul sunt inrudite cu datul ceasului inainte in avion (cand mergi de la vest la est)
2. daca “sa mori” inseamna “sa nu mai existi”, atunci nu e limpede cum poti sa intelegi “sa nu mai existi”, fiindca nu poti asocia nici o experienta cu asta (normal, nu pot exista experiente inconstiente)
3. daca moartea nu inseamna sfarsitul existentei mele, atunci n-ar trebui sa insemne nici “sfarsitul vietii mele”, ci “continuarea vietii mele in conditii diferite”

Mai apar, probabil, si alte idei, dar acum doresc sa ma concentrez asupra unui singur lucru. Ceea ce incerc sa sugerez este ca desi ni se pare ca intelegem ce inseamna “sa mori”, de fapt nu intelegem mare lucru.

Iar motivul pentru care ne temem de moarte nu este ca moartea e ceva inspaimantator, ci ca moartea e ceva neinteligibil.

Apreciem la oameni si personalitatea, trasaturile de caracter, umorul, inteligenta, corectitudinea etc. etc. etc., nu doar forma corpului, mirosul s.a.

Corpul cuiva care a murit dispare / se deterioreaza (de obicei). Pe cei morti nu-i mai putem strange in brate (however, nu e sigur ca niciodata – crestinii cred in invierea in trup).

Dar ce se intampla cu toate celelalte lucruri pe care le apreciam la ei? Nu le putem aprecia in continuare? “Ba da, dar asta nu inseamna ca ei mai exista” Dar ce inseamna ca “ei nu mai exista”?

E posibil ca problema asta sa fie legata de un fel ciudat de a vedea (si a vorbi). Oamenii gandesc si vorbesc ca si cand “eul” ar fi un obiect. Un ceva.

Dar cand te gandesti la asta, la persoana I, iti vine sa spui: “eu nu sunt un obiect; si nu voi fi niciodata asa ceva; existenta mea nu se reduce la existenta vreunui obiect”.

Si atunci? Cum e sa nu mai existi? Eu as vrea sa spun: noi nu stim sa vorbim decat despre existenta si inexistenta obiectelor.

Nici macar in cazul tuturor obiectelor lucrurile nu stau asa de simplu (v. obiectele abstracte, care nu sunt in spatiu si timp – exemplu: ideea de adunare aritmetica).

Dar noi nu suntem nici un fel de obiecte. Cum putem, atunci, sa vorbim despre existenta si inexistenta noastra?

Nu e limpede ce inseamna ca o persoana sa existe sau sa nu existe. In sensul asta, nu poti da dovezi serioase nici macar pentru propria ta existenta. Nu poti convinge (cu adevarat) pe nimeni ca nu esti un robot. Nu te poti convinge nici macar pe tine insuti (pot dezvolta asta, daca mi se cere).

Si atunci? Sigur ca nu poti convinge pe nimeni cu privire la existenta lui Dumnezeu (ca persoana). Fiindca nu stim ce inseamna ca o persoana sa existe. Nu intelegem pe bune cuvintele astea.

Nu inteleg pe bune nici “eu nu o sa mai exist”. Daca mi se vorbeste despre existenta sau inexistenta vreunui obiect, inteleg ce mi se spune, dar eu nu pot sa cred ca as fi acel obiect. Daca mi se vorbeste despre altceva, atunci nu inteleg ce mi se spune.

Morala? La intrebarea din titlu nu stiu ce sa raspund. Mai mult de atat, ma tem ca nici un raspuns la intrebarea aia nu poate fi ok. Cum ma ajuta asta sa ma impac cu propria mea moarte? Well, mi se pare ca e evident cum 🙂