Am crescut in Bv, intr-o curte. In curtea noastra gaseai: unguri (plus familii mixte de romani si unguri), evrei (dintre care unii au si plecat in Israel), romani verzi (era o familie tanara – ea avea diabet intr-un stadiu foarte avansat si orbise, el avea un servici care-l tinea mereu ocupat; eu stateam uneori cu ea si o iubeam, dar aveam 5 ani si nu stiam prea bine cum sa o inveselesc), sasi (cum era doamna Petrovici, care mergea in fiecare vara la sora ei in Austria si-mi aducea si mie o ciocolata incredibil de buna pe atunci), basarabeni (cum era doamna de vis-a-vis de noi, cu care jucam table de dimineata pana seara si cum erau si bunicii mei – intre timp au murit toti)

Cum era la noi in curte? Frumos. Am simtit vreodata ca avem probleme cu minoritatile? Nu. Invatam ungureste, germana, ruseste si tot ce se nimerea. Sure, toti eram (sub) comunisti.

Offf, nu mai pot sa scriu despre toate astea, sunt amintiri asa de indepartate,… Voiam sa sustin ceva? Da. Mi se pare, si in ziua de azi, ca tot “conflictul intre minoritati etnice” s.a.m.d. e intretinut artificial. Noi eram toti minoritari, intr-un fel. Pensionari, oameni tineri, copii,… Si am trait foarte frumos impreuna si am invatat (cred eu) tot ce era mai bun unii de la altii.

Iar acum chiar nu mai pot sa scriu nimic, fiindca daca ma gandesc la cum era cand eram copil si compar amintirile alea cu tot felul de chestii care se scriu acum ma bufneste plansul. 🙁