In al treilea paragraf din cap. XIII Aristotel vine cu o lamurire care mi s-a parut importanta. Nu e vorba, pur si simplu, despre binele suprem. E vorba de binele suprem pentru oameni. Fericirea e binele suprem pentru oameni. Poate ca pentru alte fiinte sau pentru univers lucrurile stau altfel.

Daca intreaba cineva “care e sensul vietii in genere?” sau “care e sensul universului?” Aristotel ar raspunde, probabil, tot “binele suprem”. Dar nu e limpede ce ar fi in cazurile respective binele suprem. In orice caz, daca intrebarea e “care e sensul vietii oamenilor?” raspunsul este “binele suprem, adica fericirea”. Sensul vietii oamenilor ar consta in scopul ultim al tuturor actiunilor lor, iar acesta e fericirea.

Sigur, ar mai fi lucruri de discutat, dar o sa merg mai departe pe firul gandurilor lui Aristotel. El a spus si ca fericirea (tot in cazul oamenilor, potrivit cu ceea ce le este lor specific) ar consta intr-o “activitate a sufletului conforma cu virtutea”).

Apoi mi s-a parut ca incearca sa sustina ca fericirea noastra depinde in primul rand de noi. Poate nu putem fi fericiti orice ni s-ar intampla (indiferent ce soarta avem), dar poate putem. Nici ce spune el nu e limpede si nici eu nu stiu ce sa cred despre asta.

In fine, Aristotel a mai introdus doua lucruri: distinctia dintre o dispozitie si o actiune (pot sa fiu inclinat/dispus sa ajut o batranica sa treaca strada, dar din diferite motive sa nu o ajut) si diferenta dintre actiuni ale corpului si actiuni ale sufletului.

Si a mai spus ca o virtute nu e o chestie cu care te nasti, ci o chestie pe care o inveti. Iar aici spune limpede ca doar actiunile sufletului sunt virtuti. Dar cu asta am o problema. Nu stiu ce sunt actiunile sufletului dar e limpede ca nu sunt actiuni ale corpului. Dar atunci nu e ca si cand ar fi doar niste inclinatii sau dispozitii de a actiona intr-un anumit fel?

Adica: ma gandesc sa o trec strada pe batranica dar nu misc nici un deget. Din moment ce m-am gandit, am “actionat cu sufletul”. Iar actiunea mea (presupun) a fost in acord cu virtutea. Deci sunt ok (si am facut un pas inainte pe drumul catre fericire) chiar daca n-am miscat nici un deget.

Prin actiuni ale sufletului s-ar putea sa nu ajut niciodata pe nimeni cu nimic. Cum poti fi un om bun fara sa ajuti pe nimeni niciodata? Si cum poti fi fericit fara sa fii un om bun (in sensul lui Aristotel)? Probabil imi scapa ceva aici si o sa ma lamuresc mai incolo…

In orice caz, in capitolul asta am inteles ca e vorba despre virtute. Intrucat atunci cand se vorbeste despre virtuti se vorbeste despre actiuni ale sufletului, zice Aristotel, pentru a intelege mai bine ce sunt virtutile (si de cate feluri sunt) trebuie sa vedem ce e cu sufletul.

Peste paragraful al doilea am sarit. Acolo Aristotel spune ca omul politic, fiind interesat de binele cetatii, incearca sa ii faca pe cetateni sa respecte legile si sa fie mai virtuosi. E limpede ca el intelegea altceva prin “om politic” 🙂

Ok, sa vedem cum arata sufletul si virtutile:

Sunt mai multe probleme aici. Prima este ca Aristotel vorbeste despre o parte vegetativa a sufletului. De unde pare sa reiasa ca partea aia o au toate fiintele vii (care se hranesc si cresc), inclusiv plantele. De unde reiese ca nu doar animalele, ci si plantele ar avea suflet.

Crestinii, pe de alta parte, considera ca animalele nu au suflet. Doar fiintele care se pot mantui au suflet. Well, pe cine sa mai crezi? Si de ce ar avea dreptate mai degraba crestinii decat Aristotel?

Apoi, care e partea inferioara a partii rationale a sufletului? Din nota 153 reiese ca mai multi interpreti considera ca facultatea apetitiva e comuna partii irationale si partii rationale inferioare a sufletului.

Pe de alta parte, cand vorbeste despre virtuti etice, care ar corespunde partii rationale inferioare, Aristotel vorbeste despre caracter (ethos), nu despre dorinte.

Dincolo de toate astea, insa, pot sa inteleg urmatoarele lucruri:

Chiar daca nu spunem ca e vorba de suflet, fiecare om are o parte care include porniri instinctive, reactii afective, dorinte, pofte s.a. si o parte rationala. Ambele pot fi educate, astfel incat omul sa-si poata forma niste inclinatii bune (v. virtutile ca “dispozitii habituale laudabile”).

Iar atunci cand un om actioneaza potrivit acestor inclinatii bune, atat in privinta pornirilor si dorintelor cat si in privinta judecatilor si a gandirii, isi implineste rostul in viata si poate fi considerat fericit.

Sigur, e discutabil ca lucrurile stau asa, dar mai e timp pentru discutiile astea.