[textul e aici]

In capitolul XI Aristotel pare sa isi urmeze mai departe gandurile de dinainte: fericirea si-o face omul sau ii este data de zei / soarta? De pilda (asa inteleg exemplul de la inc cap XI), ceea ce li se intampla altor oameni nu depinde intotdeauna de tine.

Daca pateste ceva un om la care tii sau care iti e prieten, e normal sa te afecteze si pe tine. Altfel ar inseamna ca esti un om insensibil. Dar uneori prietenii patesc chestii si tu n-ai ce sa faci. Si esti afectat. Si nu poti fi fericit. De aici ar reiesi ca fericirea ta nu depinde de tine.

Iar acum Aristotel face legatura cu discutia despre cei morti, care au urmasi. E vb de situatia in care urmasii se fac de ras s.a.m.d. si oamenii sunt tentati sa spuna ca stramasii lor, desi sunt morti, nu mai pot fi fericiti fiindca au astfel de urmasi.

Dar Aristotel zice ceva de felul: chiar daca ii mai atinge ceva, pe morti chestiile pe care le fac / patesc cei vii nu-i ating decat intr-o masura foarte mica. Mult mai mica decat daca ar fi vii.

In orice caz, daca l-am cunoscut pe un om si ni s-a parut ca e un om fericit si a murit, atunci nimic din ce se mai intampla dupa moartea lui nu-l mai poate face fericit. Asa zice Aristotel. Si ar fi interesant de vazut, desigur, pe ce se bazeaza.

Aici, oricum, mi se pare ca e o tensiune intre mai multe lucruri. Intre doua, cel putin, fiindca binele si raul tin doar de ceea ce faci tu, nu si de ce li se intampla altor oameni, dincolo de sfera ta de actiune, in timp ce fericirea pare sa aiba legatura si cu astfel de lucruri.

Si atunci? Care e relatia dintre fericire si morala? Ramane de vazut,… 🙂

In cap. XII Aristotel pare sa treaca la o problema noua. Care e noua problema, ce legatura are cu lucrurile spuse inainte si ce vrea, de fapt, sa sustina Aristotel? El incepe spunand asta:

sa vedem daca fericirea se numara printre lucrurile demne de lauda sau mai degraba printre cele demne de onoare

Iar in punctul asta e greu de vazut diferenta intre cele doua. “Demn de lauda” /vs./ “demn de onoare” Hmmm,… Din ce scrie mai departe se intelege totusi ceva. Ii laudam pe oameni pentru anumite calitati pe care le au.

Il poti lauda pe Hagi ca fotbalist, de pilda. Nu-l poti lauda ca matematician, fiindca nu a realizat nimic in matematica. In felul asta inteleg ceea ce spune Aristotel, cand zice ca atunci cand laudam, e mereu vorba de ceva relativ.

Probabil crestinii ar distinge intre lauda si slava. Ei n-ar spune “noi il laudam pe Dumnezeu” si nici “Dumnezeu merita sa-l laudam” ci “noi il slavim pe Dumnezeu”. Adica, ei n-ar spune ca il lauda pe Dumnezeu pentru anumite calitati pe care le are (pentru ca e intelept, de pilda), ci ca il slavesc, pur si simplu, fara sa se raporteze la o calitate anume sau alta (Aristotel vorbeste despre desavarsirea zeilor, dar desavarsirea nu mai e o calitate, cum e inteligenta sau agilitatea).

Asa inteleg distinctia dintre lauda si onoare. Cand onoram pe cineva (sau ceva), nu mai facem o evaluare relativa, ci o evaluare absoluta, nu ne mai raportam la o anumita calitate, ci spunem despre un om, de pilda, pur si simplu ca e ok. Ca om, pur si simplu.

Aristotel mai spune, in treacat, ca nu se cuvin laude decat virtutilor, de unde mi s-a parut ca reiese mai limpede care e pentru el diferenta intre calitati si virtuti – primele pot fi si inascute (un anumit talent etc.), in timp ce virtutile sunt un gen special de calitati – cele care nu pot fi obtinute decat prin antrenament / exercitiu / educatie (sau ceva de felul asta).

Tot in treacat se observa ca placerea nu e laudata. Normal, placerea nu e o calitate. Imi pot inchipui insa ceva in legatura cu asta – de pilda un om care se naste cu o malformatie genetica datorita careia simte mai intens toate placerile. Are aceasta calitate innascuta.

Acum, unii oameni l-ar putea lauda, dar dupa Aristotel el inca nu e demn de lauda, fiindca e vorba de o chestie cu care s-a nascut. N-a facut nimic pentru ea.

Atunci imi inchipui un om care reuseste printr-un soi de antrenament sa simta mai intens placerile. Ar putea exista virtutea de a simti placerile mai intens (eventual de a simti si mai multe placeri)?

Sa zicem ca ar exista. Sigur ca n-ar fi suficient sa ai virtutea asta pentru a fi fericit. Aristotel a aratat asta destul de frumos, cand a aratat de ce placerea nu poate fi scopul ultim / binele suprem.

La inceputul capitolului Aristotel mai spusese ca fericirea nu face parte dintre “simplele potentze”. Asta are legatura cu o chestiune spusa intr-un capitol de dinainte (remember povestea cu oamenii care pot fi foaarte puternici etc. dar nu concureaza la jocurile olimpice?).

La asta revine spre sfarsitul capitolului, cand mai face o distinctie si spune ca spune ca laudele se cuvin virtutilor (vazute probabil ca potentze sau “dispozitii habituale”, cum scria in capitolul VIII) iar actelor corporale si sufletesti li se cuvin elogiile publice (encomiile).

Distinctia asta am inteles-o asa: laudele sunt chestii pe care si le spun oamenii unii altora, in timp ce elogiile publice sunt ca lucrurile care apar in ziare – n-o sa fie nimeni laudat intr-un articol pentru ca e intelept, ci pentru o anumita actiune inteleapta pe care a facut-o la un moment dat.

Dar nu e importanta distinctia asta. In fine, Aristotel incheie capitolul spunand ca binele suprem, ultim, respectiv fericirea sunt demne de onoare, fiindca sunt lucruri desavarsite. Asta probabil in opozitie cu virtutile, care sunt demne de lauda si actiunile oamenilor, care pot fi elogiate.

Dar nu e ceva ciudat aici? Aristotel spusese ca fericirea consta intr-o activitate a sufletului in acord cu virtutea. Iar acum din ce spune reiese ca fericirea e demna de onoare, iar activitatile sufletesti virtuoase sunt demne de a fi elogiate in public – chestii diferite.

Poate ar trebui sa nu se spuna “consta intr-o”, ci altceva. Inca nu stiu ce. Oricum, s-a incheiat capitolul. Am inteles ce voia sa sustina Aristotel in capitolul asta, dar nu am inteles de ce. Si nici daca lucrurile de aici au vreo legatura cu lucrurile spuse inainte. Noroc ca mai e timp.