XI

A nu tine deloc seama de soarta tuturor urmasilor si prietenilor este, desigur, o atitudine indiferenta fata de prietenie si contrara opiniei generale. Dar, evenimentele ce survin in viata fiind numeroase si deosebindu-se intre ele in fel si chip, unele atingandu-ne mai mult, altele mai putin, a le defini pe fiecare in parte ar dura, probabil, la nesfarsit. Cred, de altfel, ca ceea ce am spus pana acum, in linii generale si succint, poate fi considerat suficient.

Dar daca, la fel cum dintre nenorocirile proprii unele apasa mai greu asupra vietii, altele sunt mai usor de suportat, tot astfel se intampla si la prieteni; intre faptul ca fiecare dintre aceste suferinte ii afecteaza pe cei vii sau ii afecteaza pe cei morti exista o deosebire mult mai mare decat daca crimele si nenorocirile din tragedii au avut loc inainte sau se petrec in prezenta noastra. Deosebire de care trebuie sa tinem seama cu atat mai mult, cu cat in privinta celor morti nu suntem siguri daca participa la vreun bine sau la vreun rau. Se pare, pornind de la cele de mai sus, ca, si daca intr-adevar binele ar ajunge pana la ei, ca si contrariul lui, ar fi ceva slab si neinsemnat, fie in sine, fie in raport cu ei; iar daca nu, cel putin este de asa natura incat nu-i poate face fericiti pe cei ce nu sunt, nici nu-i poate priva de fericire pe cei ce o poseda. Se pare deci ca fericirea, ca si nefericirea prietenilor, i-ar putea afecta intrucatva pe cei morti, dar aceasta intr-o masura atat de mica incat nu e cu putinta nici sa-i faca nefericiti pe cei fericiti, nici altceva asemanator.

XII

Dupa precizarile de mai sus, sa vedem daca fericirea se numara printre lucrurile demne de lauda sau mai degraba printre cele demne de onoare; pentru ca, evident, dintre simplele potente nu face parte.

Dupa cat se pare, tot ce e demn de lauda este laudat pentru ca poseda o anume calitate si o poseda in relatie cu ceva. Astfel, laudam omul drept si pe cel curajos si, in general, omul de valoare si virtutea, datorita actelor si infaptuirilor lor; iar pe omul viguros si pe cel agil, si pe altii ca ei, ii laudam pentru ca poseda o anume calitate innascuta si o anume propensiune spre ceva bun si desavarsit. Aceasta reiese clar si din elogiile adresate zeilor; ele sunt, evident, ridicole, fiind de fapt raportate la noi insine, si asta se intampla pentru ca, asa cum am spus, elogiile iau nastere prin raportare la ceva anume.

Daca insa lauda se aplica la ceea ce este relativ, e clar ca pentru ceea ce este desavarsit nu exista lauda, ci, dupa cum se vede, ceva mai inalt si mai bun; caci zeilor le atribuim fericirea absoluta si, de asemenea, ii consideram fericiti pe oamenii ce se apropie cel mai mult de divinitate. La fel si in ce priveste binele: nimeni nu lauda fericirea, asa cum lauda dreptatea, ci o preamareste ca pe ceva mai divin si mai inalt.

Se pare ca si Eudoxos, in dezbaterea pentru atribuirea premiilor, a pledat pe drept in favoarea placerii; caci, dupa parerea sa, placerea nu este laudata, desi face parte dintre bunuri, pentru ca se afla mai presus de lucrurile laudabile. Dar o astfel de calitate o au divinitatea si binele; pentru ca toate celelalte se raporteaza la ele.

In realitate, lauda se cuvine virtutii, pentru ca gratie ei suntem capabili sa infaptuim lucruri frumoase, iar encomiile [enkomion e un fel de elogiu public] se cuvin actelor, deopotriva celor corporale si celor sufletesti.

Dar poate ca o expunere detaliata a acestor lucruri este mai degraba de domeniul celor ce se ocupa de compunerea encomiilor; pentru noi, insa, reiese clar, din cele spuse, ca fericirea se numara printre bunurile demne de onoare si desavarsite. Si se pare ca este astfel privita si pentru ca fericirea este un principiu; caci in vederea principiului indeplinim cu totii toate celelalte lucruri, iar principiul si cauza binelui le consideram demne de a fi onorate si divine.