[textul pe care il comentez se afla aici]

Acum problema lui Aristotel pare sa fie asta: fericirea omului depinde de el sau nu? Poti deveni fericit prin eforturile tale, invatand niste lucruri, formandu-ti niste deprinderi s.a.m.d. sau nu poti? Iar daca nu poti, de ce nu poti? Fiindca nu vrea Dumnezeu sa fii fericit sau fiindca n-ai noroc?

Iar apoi el spune ca fericirea nu poate sa tina de noroc sau de nenoroc. De ce? Fiindca fericirea e binele suprem (cel putin pentru oameni) – e scopul ultim. Cum sa tina scopul ultim de hazard? Fericirea e un dar al zeilor pentru oameni, zice Aristotel. Dar asta nu inseamna ca nu poate sta in puterea omului sa fie fericit.

Hmmm,… aici sunt mai multe lucruri interesante. Poate fi orice om fericit sau doar unii oameni pot fi fericiti? Daca fericirea e un dar al zeilor, sau al lui Dumnezeu, well,… ar trebui sa poata fi toti oamenii fericiti. Dar unii nu au cum sa fie. Vezi: copiii mici care mor inainte sa poata fi fericiti.

Sigur, Aristotel spune ca in cazul copiilor, ca si in cazul animalelor, nu se pune problema. Daca sa fii fericit inseamna sa duci o viata in acord cu virtutea, atunci e limpede de ce. “Viata in acord cu virtutea” ma cam incurca, dar o sa ma gandesc, cu titlu provizoriu, la o viata in care faci fapte bune, frumoase, esti un om moral. Iar animalele si copiii mici nu sunt agenti morali.

Sa vedem ce iese de aici. Doar o fiinta care distinge binele de rau poate fi fericita. Iar daca dintre fiintele care pot fi fericite (nu copii, animale s.a.) toate ar putea, printr-un efort propriu, sa atinga fericirea, atunci inseamna ca zeii nu sunt incorecti fata de oameni.

Totusi, e o diferenta intre copii si animale. Copiii pot invata sa distinga binele de rau si sa fie morali si nu imorali, animalele nu. Si nu doar copiii sunt cei carora li se intampla lucruri care sa-i impiedice sa atinga fericirea. Li se intampla astfel de lucruri si oamenilor in toata firea.

Atunci? Fie zeii nu sunt corecti cu oamenii, fie ei nu exista. Am ajuns insa cam departe fata de ce spune efectiv Aristotel. Let’s go back la capitolul X.

Acolo Aristotel isi continua gandurile, asa cum l-am inteles, in felul urmator: Cand putem spune despre un om ca e fericit? Intr-un anumit moment sau doar dupa ce viata lui s-a incheiat? Indeed, daca fericirea ar fi scopul ultim al tuturor actiunilor tale, atunci poate ea trebuie sa fie ceva dincolo de viata ta (sunt mai multi filosofi care scriu asa despre sensul vietii).

Pe de alta parte, Aristotel spune ca fericirea consta intr-o anumita actiune a omului (cea in care e implicat sufletului lui, iar el face fapte bune, frumoase etc.) si nu prea stim ce actiuni fac oamenii dupa moarte. In plus, de ce doar actiunile de dupa moarte sa fie bune si frumoase si nu si cele din timpul vietii?

Aristotel isi inchipuie acum ca interlocutorul (Solon) i-ar raspunde ca nu discutam despre daca mortul e fericit sau nu si despre ce actiuni face el, daca sunt bune sau rele s.a.m.d. ci despre altceva. Anume, ne inchipuim ca dupa moarte oamenii nu mai sunt afectati de nenorocirile si greutatile cu care se confrunta in timpul vietii, asa ca abia atunci pot fi cu adevarat fericiti.

Imi inchipui ceva de genul: dupa moarte dispare conditia cu bunurile exterioare (tot ce era pe lista lui A de la 1099b) si atunci n-ar mai conta decat daca in timpul vietii respectivul om a fost bun. Dar la asta Aristotel raspunde ca lucrurile care se intampla pe lume dupa moartea cuiva tot mai conteaza – cel putin in felul in care vorbim noi de obicei.

Un exemplu: copiii te pot face de ras si dupa ce ai murit. Sa te faca de ras un urmas inseamna sa ti se intample ceva rau, chiar daca ai murit. Deci, daca ne gandim in felul lui Solon, zice Aristotel, abia dupa sfarsitul lumii s-ar putea vorbi despre fericire.

Iar apoi Aristotel incepe sa spuna niste lucruri care mi se par foarte interesante:

(1) intamplarile din viata ta sunt doar chestii exterioare fericirii; trebuie ca in viata ta sa se intample diverse chestii – placute sau neplacute – pentru ca tu sa actionezi (e nevoie de grau pentru ca moara sa macine), dar ceea ce ti se intampla nu e important (conteaza ca moara sa macine bine, nu conteaza nici graul nici faina);

(2) principiile morale sunt mai stabile decat legile stiintei – normal, legile stiintei pot fi infirmate de observatii, experimente, descoperiri noi, dar principiile morale nu pot fi infirmate de nimic.

(3) un om bun, cu un caracter puternic, poate face fata multor intamplari neplacute; in sensul asta, “un om fericit nu ar putea deveni niciodata nefericit”;

Toate afirmatiile astea merita cate o discutie, dar nu vreau sa intru in detalii acum. Daca e cineva interesat, putem sa discutam alta data.

Spre sfarsitul capitolului lucrurile par sa intre iar in ceatza. Adica, Aristotel admite, pe de o parte, ca un om caruia i se intampla mari nenorociri nu mai poate fi fericit, chiar daca era un om foarte bun (virtuos etc.). Dar zice ca nici n-ar trebui sa spunem despre un astfel de om ca e nefericit si nici n-ar trebui sa-l compatimim sau sa ne fie mila de el, atat timp cat nu face fapte urate.

Doar uratenia morala e demna de compasiune, nu si suferinta sufleteasca? Parca era vorba de ideile lui Aristotel, nu de ideile lui Kant 🙂 Hmmmm,…