[tot din din ciclul “Poeme de lumina”; primul post e aici]

viaţa mea se caţără pe ziduri prăbuşite peste statui. mă scarpin în cerul gurii cu degetul limbii mele lovit de ciocane mă scarpin cuvinte. oamenii mă aud surzind tremură bivolii printre cruci. cade pasărea stelelor cade ochiul meu se uită în creier am douăzeci şi sapte de ani. cea mai frumoasă vreme trăită vreodată sunt singur ca o literă ca o sămânţă din care creşte mai întâi îngerul udei mele taine. scuip de pe limbă vorba flegmei curge astfel duhului i se face greaţă scuipă trupului meu viaţa merge nu-i aşa înainte.