[saptamana 1: text – comentariu; saptamana 2: text – comentariu ; saptamana 3: text – comentariu]

VII

Sa revenim acum la binele pe care il cautam si la natura lui. Se pare ca el difera de la o activitate la alta, ca si de la o arta la alta, pentru ca unul este binele vizat de medicina, altul cel vizat de strategie si asa mai departe. Care este atunci binele specific fiecareia, adica cel in vederea caruia se face tot restul? In medicina este desigur sanatatea, in arta strategiei – victoria, in arhitectura – casa, in altele – altul. Dar totdeauna, in orice actiune sau in orice decizie, binele reprezinta scopul, pentru ca in vederea lui se fac toate celelalte; astfel incat, daca pentru toate actiunile exista un singur scop, acesta este binele realizabil, iar daca scopurile sunt mai multe, binele realizabil in ele va consta.

Iata deci ca rationamentul nostru, urmarind o alta cale, a revenit la punctul de pornire. Trebuie sa incercam acum sa clarificam si mai mult lucrurile. Asadar, deoarece exista, evident, mai multe scopuri, iar dintre ele unele ne intereseaza de dragul altora, evident de asemenea ca nu toate sunt scopuri perfecte. Dar binele suprem este, desigur. Astfel incat, daca exista un singur scop perfect, acesta trebuie sa fie cel cautat de noi; iar daca exista mai multe, atunci el este cel mai desavarsit dintre toate. Or, noi consideram ca ceea ce este de dorit pentru sine reprezinta un scop mai desavarsit decat ceea ce este dorit pentru altceva si ceea ce niciodata nu este dorit pentru altceva este mai desavarsit decat ceea ce este dorit si pentru sine si pentru altceva. Rezulta deci ca desavarsit in mod absolut este scopul urmarit intotdeauna pentru sine si niciodata pentru altceva. Un asemenea scop pare sa fie fericirea: pe ea o dorim totdeauna pentru sine si niciodata pentru altceva, pe cand onoarea, placerea, inteligenta si orice virtute le dorim atat pentru sine (caci, chiar daca n-ar duce la nimic, noi tot am simti un impuls catre toate acestea), cat si de dragul fericirii, pe care credem ca, prin intermediul lor, am putea-o atinge. Dar fericirea nimeni nu o cauta de dragul acestor lucruri, nici de dragul altora, oricare ar fi ele. La aceeasi concluzie ajungem si daca pornim de la caracterul ei autarhic [o chestie e autarhica daca isi este suficienta siesi]; pentru ca, dupa cat se pare, binele perfect isi ajunge siesi. Il numim autarhic aplicandu-l nu numai la individul izolat, ci si la parinti, copii, sotie, in sfarsit, la prieteni si concetateni, deoarece omul este prin natura sa o fiinta sociala. Dar aici trebuie sa stabilim o limita; altfel, intinzandu-ne pana la stramosi si urmasi, si pana la prietenii prietenilor, am continua asa la infinit. Acest aspect ramane de examinat cu alta ocazie.

Acum, insa, vom examina autarhicul in principiu, ca fiind ceea ce, numai prin sine, da vietii implinire si o face demna de dorit. Un astfel de lucru credem ca este fericirea, in inca cel mai de dorit dintre toate, fara sa aiba nevoie sa i se adauge ceva. Caci, daca nu ar fi asa, e limpede ca ea ar trebui sa devina si mai de dorit prin adaugarea unui alt bine, fie cat de mic; pentru ca adaosul ar naste un surplus de bine, iar binele mai mare este totdeauna cel mai de dorit.

Dar, cazand de acord asupra faptului ca fericirea este binele suprem, ar trebui poate sa lamurim si mai bine ce anume este ea. Acest lucru va si usor de realizat daca vom stabili care este actul specific omului. Caci, asa cum pentru un flautist, pentru un sculptor, ca si pentru orice artizan si in general pentru oricine are o activitate sau o indeletnicire anume, se pare ca binele si perfectiunea rezida in lucrarile lor, tot astfel trebuie sa fie si pentru om, daca exista un act anume care-i este specific. Intr-adevar, daca tamplarul sau cizmarul au o activitate proprie, ar putea oare omul (ca om) sa nu aiba nici una, ci sa se fi nascut inactiv? Sau, dimpotriva, asa cum ochiul, mana, piciorul si orice parte a corpului manifesta o activitate a ei, trebuie sa admitem una si pentru om, in afara celor mentionate? Si care ar putea fi aceasta? A trei este, evident, ceva comun chiar si plantelor; dar noi suntem in cautarea specificului uman. Trebuie deci sa lasam la o parte latura existentei bazata pe hrana si crestere. Ar urma cea bazata pe senzatii, dar e clar ca aceasta este comuna si calului, si boului, si oricarui animal. Ramane deci o existenta activa, proprie partii inzestrate cu ratiune. Dar aceasta, la randul ei, comporta o parte care poseda ratiunea si gandeste, si alta care doar se supune ratiunii. Data fiind aceasta dubla structura, trebuie luata in consideratie partea activa, ea fiind socotita pe drept cuvant superioara.

Daca actul specific omului este activitatea sufletului conforma cu ratiunea, sau cel putin nu lipsita de ratiune, si daca, generic vorbind, actul propriu unui individ oarecare este identic cu cel al unui om desavarsit, asa cum vorbim despre cithared [un fel de chitarist] si despre citharedul desavarsit, si la fel in legatura cu orice, dat fiind ca actului in sine i se adauga superioritatea conferita de maiestria cu care este indeplinit (caci numim interpretare la cithara actul citharedului in general, dar interpretare desavarsita actul citharedului desavarsit), daca deci asa stau lucrurile, vom spune ca actul specific omului este un anumit mod de viata, constand in activitatea sufletului si in actele ce se conformeaza ratiunii, si ca propriu omului desavarsit este sa faca toate acestea bine si frumos, executand in mod perfect fiecare act, dupa virtutea care-i este proprie. Astfel fiind, si binele specific uman va fi activitatea sufletului in acord cu virtutea, iar daca virtutile sunt mai multe, in acord cu cea mai buna si mai desavarsita. Si aceasta de-a lungul unei intregi vieti desavarsite; pentru ca, asa cum cu o randunica nu se face primavara, la fel, o singura zi sau un scurt rastimp nu fac pe nimeni absolut fericit.

Sa consideram cele de mai sus doar o expunere in linii mari a binelui, fiind preferabil poate ca mai intai sa conturam o schita, careia mai tarziu sa-i aducem completari. S-ar parea, de altfel, ca ceea ce a fost bine reprezentat in aspectele sale generale poate fi dus mai departe si perfectionat de oricine, la aceasta ajutand si timpul, care inlesneste descoperirile; asa s-a nascut si progresul in arte, oricine putand adauga ceea ce lipsea la un moment dat.

Dar sa ne amintim si de cele declarate la inceput, si anume ca nu trebuie cautata aceeasi precizie in toate lucrurile, ci in fiecare potrivit cu natura subiectului si cu caracterul cercetarii. Astfel, tamplarul si geometrul examineaza in mod diferit unghiul drept; primul, in masura in care ii este util pentru un lucru, celalalt cautand sa-i afle natura sau calitatea; pentru ca geometrul cerceteaza adevarul. In acelasi mod trebuie procedat si in alte domenii, pentru ca elementele accesorii sa nu sufoce lucrarea.

De asemenea, nu in toate cazurile trebuie sa reclamam cauza, ci in unele este suficient sa infatisam cum trebuie faptul ca atare; de pilda, in cazul principiilor, pentru ca faptul ca atare este inceput si totodata principiu. Cat despre principii, la unele se ajunge prin inductie, la altele prin perceptie, la altele prin deprinderi si asa mai departe, la fiecare prin alta modalitate. Trebuie sa le urmarim pe fiecare dupa natura sa si sa avem grija sa le delimitam corect, acest lucru fiind de o mare importanta in privinta consecintelor; se stie doar ca principiul valoreaza mai mult decat jumatatea intregului si multe dintre cele cercetate se clarifica datorita cunoasterii lui.