Exista mai multe strategii prin care cineva poate evita o critica. Le trec in revista pe cele intalnite de mine, in ordinea in care mi le amintesc:

1) Strategia “psihologica”: “X imi spune tot ce imi spune fiindca s-a suparat pe mine / ma uraste / ma invidiaza etc.” Altfel spus, persoana criticata gaseste o explicatie psihologica pentru comportamentul persoanei care o critica, asa incat sa nu mai fie nevoie sa acorde atentie criticii.

2) Strategia “noroiului”: “X este un om de nimic / prost / nebun / agramat / incult / incompetent / lame / plicticos / libidinos / batran / gras etc.”. Persoana criticata improasca in acest fel cu noroi persoana care formuleaza critica, astfel incat sa poata “acoperi cu noroi” si critica, urmand sa o desconsidere.

3) Strategia “corporatista”: “Daca X se afla intr-o pozitie de autoritate fata de mine, atunci se asteapta sa ii dau dreptate, asa ca voi face asta. Daca X nu se afla intr-o pozitie de autoritate fata de mine, nu e nevoie sa fac nimic.”. Persoana criticata isi calculeaza reactiile in functie de autoritatea persoanei care o critica. In felul acesta, stie cum sa sa se poarte, fara sa fie nevoie sa ia efectiv in seama ce spune persoana care ii aduce o critica. O astfel de persoana va accepta, de forma, orice critica venita din partea cuiva aflat intr-o pozitie de autoritate, fara a o chestiona si fara sa o ia vreodata in serios.

4) Strategia “nedreptatitului”: “X nu intelege cu adevarat situatia mea / nu are toate informatiile / are prejudecati, asa ca ma critica pe nedrept.”. Cu aceasta strategie, persoana criticata nu e nevoie sa ia in serios critica, ascultand ce i se spune doar atat cat e nevoie pentru a-si confirma ideea ca e obiectul unei critici nedrepte. De obicei critica e rastalmacita in asa fel incat sa para radicala, exagerata si nepotrivita.

5) Strategia “rolurilor”: “X nu ma critica in mod real, ci o face doar pentru ca se afla intr-un rol social (sef, parinte, profesor, prieten apropiat etc.) care ii impune sa fac uneori acest lucru.”. Ca si in cazul strategiei “psihologice”, formularea unei explicatii sterge relevanta criticii. Uneori aceasta strategie functioneaza in combinatie cu (3).

6) Strategia “scopului“: “X ma critica doar fiindca vrea ceva de la mine (atentie, mita, sex etc.)”. Si in acest caz, formularea unei explicatii (o explicatie teleologica, de aceasta data) anuleaza importanta criticii.

7) Strategia “hermeneutica”: “Ceea ce spune (si face) X poate fi interpretat in multe feluri. Nu e clar (sau chiar: nu e inteligibil) ce anume imi reproseaza.” Pentru persoana criticata, critica, mai ales daca este exprimata cu tact, poate fi facuta in acest fel sa dispara in spatele unei perdele de ambiguitati si neintelegeri inventate.

8) Strategia “relativista”: “X nu face altceva decat sa-si exprime propria opinie subiectiva.” Eliminand posibilitatea unui dialog si a unui acord rational, persoana criticata poate ignora critica.

9) Strategia “etichetelor”: “X este nazist / comunist / hipster / golan / USL-ist / misogin / troll / hater / stalker / scientist / habotnic etc.”. Plasarea persoanei care produce critica sub o eticheta, eventual specifica unei “tabere adverse”, dizolva necesitatea de a lua in considerare critica. De obicei aceasta strategie e folosita in combinatie cu (1), (2), (4), (5) sau (6).

10) Strategia “scuzelor”: “X ma critica, dar nu sunt de vina, pentru ca…”. Persoana criticata isi concentreaza atentia asupra modurilor in care s-ar putea disculpa, fara sa mai fie astfel nevoita sa acorde atentie criticii, sa o inteleaga in profunzime si eventual sa o ia in serios.

11) Strategia “manierei”: “X nu ar trebui sa ma critice in acest fel / in acesti termeni / in acest moment / in fata altor persoane etc.” Persoana criticata se concentreaza asupra manierei in care i-a fost transmisa critica, astfel incat sa poata sa treaca peste continutul acesteia. O persoana care foloseste alternativ, in functie de situatie, fie aceasta strategie, fie strategia (7), devine quasi-imuna la critica.

12) Strategia “reactiei exagerate”: “X ma jigneste / traumatizeaza / enerveaza etc. Nu mai vreau sa am de a face cu X etc.”. Persoana criticata isi exagereaza reactia afectiva produsa de critica, astfel incat starea pronuntata de disconfort psihologic pe care o are pe moment sa nu-i mai permita sa cantareasca rational si sa inteleaga critica.

13) Strategia “ecranului”. Persoana criticata anticipeaza o critica si fie nu mai e atenta la ce ii spune X, fie incepe sa se certe cu X inainte ca X sa isi poata formula critica, fie schimba subiectul discutiei. Din aceasta strategie face parte, uneori, si stergerea din memorie a cuvintelor rostite de X precum si a circumstantelor care au stat la baza criticii. In general e nevoie de destula experienta si de un oarecare antrenament pentru a folosi aceasta strategie, dar oamenii isi pot dezvolta un “ecran” si la o varsta mai timpurie.

14) Strategia “sofistului”. Persoana criticata are abilitati de argumentare mai bune decat cele ale persoanei care formuleaza critica, astfel incat o poate convinge pe aceasta din urma ca nu are temeiuri suficient de bune pentru critica adusa. Pentru “sofist”, faptul ca poate castiga jocul argumentarii e suficient ca sa nu se mai intrebe daca nu cumva X avea, totusi, dreptate, chiar daca nu si-a putut sustine la fel de argumentat punctul de vedere.

15) Strategia “evitarii discutiei”: “X nu are dreptate, dar nu are rost sa-mi pierd timpul incercand sa-i arat asta.”. E folosita uneori de catre persoanele care apeleaza de obicei la (14), dar nu numai de catre acestea. Uneori, de pilda, functioneaza in combinatie cu (4).

16) Strategia “minimizarii”: “Am gresit, dar nu e mare lucru.”. Persoana criticata accepta, de forma, critica, dar face tot posibilul pentru a-i scadea din importanta, convingandu-se fie ca e vorba de o greseala minora, lipsita de consecinte importante, care nu merita prea multa atentie, fie ca e vorba de o greseala frecventa, pe care o fac majoritatea oamenilor, fie ca atata vreme cat nu a intentionat sa faca un lucru rau, cat totul nu a fost decat “o scapare”, nu se poate sa fi gresit prea grav, fie ca greseala era inevitabila in situatia data etc. E important de observat ca aceasta e o strategie distincta de (10).

17) Strategia “nepasarii”: “Da, am gresit. Si ce daca?”. Persoana criticata intra in rolul unui individ antisocial (sau rebel), care accepta greselile dar nu isi asuma raspunderea pentru ele (sau, pur si simplu, nu isi bate capul cu ele).

18) Strategia “regretului”. Atunci cand critica atinge mai multe aspecte, persoana criticata se poate concentra pe aspectul cel mai putin relevant (sau chiar pe un aspect inventat, care nu a fost formulat in cadrul criticii, daca e vorba de o critica simpla), exprimand si chiar simtind un profund regret cu privire la acel aspect, dar ignorand, totodata, toate celelalte aspecte.

19) Strategia “redundantei“: “X mi-a mai spus asta / Stiam si eu asta / Nu era nevoie ca X sa-mi spuna asta.”. Uneori aceasta strategie ia forma: “Stiu dinainte ce vrei sa-mi spui, asa ca nu mai are rost sa o spui.”. Persoana criticata transfera ideea ca nu era necesara critica (pentru ca a mai fost facuta sau ii e cunoscuta) asupra continutului criticii, ajungand sa considere ca nu e necesar sa il ia in considerare.

20) Strategia “bolii”. Brusc, persoana criticata se simte bolnava. Poate fi vorba de o stare de oboseala, de o simpla durere de cap sau de un alt disconfort fizic, de o boala cronica reala, care se manifesta deodata etc. Nu e sigur ca persoana respectiva nu se preface, dar uneori aceasta poate fi sincera. Episodul are suficienta insemnatate incat critica sa nu mai conteze. De altfel, de obicei si persoana care a formulat critica renunta la ea in asemenea situatii. E vorba de o strategie extrem de eficienta (numai un om plin de cruzime ar insista asupra unei critici care afecteaza sanatatea cuiva), dar care nu poate fi folosita prea des.

21) Strategia “razboiului”. Persoana criticata incepe, la randul sau, sa aduca diferite reprosuri la adresa persoanei care a produs critica. Uneori ii reproseaza ca face acelasi lucru pe care il critica, dar ii poate reprosa orice altceva. Pur si simplu, situatia in care o persoana o critica pe alta e inlocuita cu o situatie conflictuala, in care doua persoane se cearta. Strategia aceasta e distincta de folosirea unor certuri ca “ecran”, doar pentru a impiedica formularea criticii sau pentru a distrage atentia de la aceasta, putand fi utilizata ca stadiu intermediar in cadrul strategiei (12).

Sigur ca lista nu e completa. Dupa cum se poate vedea, acceptarea unei critici, asumarea responsabilitatii pentru o greseala, dorinta sincera de a primi iertarea, in cazul in care greseala facuta a afectat pe altcineva, precum si angajamentul personal luat in vederea unei schimbari in bine reprezinta pentru unii oameni un disconfort psihologic suficient de mare si de indelungat incat un disconfort de moment (iritare, enervare, criza de nervi, revolta, regret prost-directionat, durere de cap etc.) sa poata fi acceptat in cadrul unei strategii de evitare a unei critici.

Ar putea fi prezentate intr-un mod sistematic strategiile de mai sus, distingand intre strategii centrate pe persoana care formuleaza critica, strategii care vizeaza actul criticii si strategii centrate pe persoana criticata, sau intre strategii de anulare a criticii (“nu mi s-a adus, de fapt, nici o critica”), strategii de ignorare a criticii (“e o critica, dar nu conteaza”) si strategii de respingere a criticii (“critica ar putea conta, dar nu prea mult”). Nu cred ca e nevoie sa fac asta.

De asemenea, sunt usor de vazut legaturile dintre anumite strategii si anumite tipuri de sofisme: (2) se bazeaza de obicei pe un ad hominem abuziv, (6) pe un ad hominem circumstantial, iar (21) poate sa contina un ad hominem de tip ‘tu quoque’; (4) include de obicei un sofism al omului de paie, (19) poate sa includa tactica “otravirii fantanilor”, (1), (3), (5) si (11) pot fi vazute toate ca incluzand sofisme de relevanta (de tip ignoratio elenchi); (7) utilizeaza sofisme de ambiguitate, (20) se sprijina intotdeauna pe un ‘post hoc, ergo propter hoc’, iar (14) poate sa contina apelul la sofisme, dar si la tehnici de argumentare legitime (cum ar fi operarea de distinctii conceptuale).

Totusi, multe dintre strategii nu se afla pe terenul argumentarii, ci pe cel al manipularii. Ele fac parte mai degraba dintr-un “razboi psihologic”. (12) e un bun exemplu in acest sens. In reactiile persoanei criticate pot fi identificate sofisme, dar ceea ce face persoana respectiva e cu totul altceva. Aceasta forteaza transformarea situatiei in care e posibila formularea unei critici intr-o alta situatie, de un tip diferit, in care nu mai e posibila critica. E ca si cand cineva ar starni o bataie in mijlocul unei partide de sah, de teama sa nu piarda jocul.

Dincolo de toate acestea, as fi ipocrit daca nu as recunoaste ca am folosit aproape toate strategiile pe care le-am identificat aici, cel putin o data, in copilarie si adolescenta. Pe unele s-ar putea sa le mai folosesc (fara sa vreau, desi asta nu e o scuza) si ca adult. Le-am facut explicite aici tocmai pentru a le putea identifica si evita mai usor.