[prima parte e aici, partea a doua e aici]

Nebunul iesi din nou în oras, sa-si mai treaca de urât. Acum oamenii îl aratau cu degetul: “uite, nebunul, a oprit ploaia!”. Se întoarse spre casa speriat. Aproape de casa, o femeie il opri:
– Omule, daca este adevarat ca Domnul nostru lucreaza prin tine, ajuta-ma!

Acum jocul era usor de jucat:
– Ce este, femeie? Femeia isi dezveli obrazul. Fusese, poate, o femeie frumoasa, dar acum fata îi era hidoasa, caci o macina o boala nestiuta. Carnea era mâncata si rosie. Se uita la fata femeii si râse din nou, râse cu mare pofta, sanatos. Femeia se rusina si dadu sa se acopere.

Nebunul o opri cu mâna. Avea o mâna paroasa si murdara, cu degete moi, caci nu muncise niciodata. Se gândea: “nu este nici un dumnezeu” si nu stia de inteleptii care deja scrisesera zeci de rânduri pentru el, ca sa-i arate ca greseste, si deja incepusera sa se certe intre ei – care arata mai bine si mai clar ca nebunul nu stie ce gândeste, si numai el ar putea gândi asa, si daca ar avea ratiune in capul lui de nebun ar întelege maretia divina si atotputernicia lui Dumnezeu, care n-ar fi deplina daca el n-ar exista cu adevarat.

Femeia fusese cu siguranta frumoasa. Nebunul, cel putin, asa o vedea. O mângâie pe obrazul destramat, usor si tandru, cu degete usor tremurânde de placere, cum numai un nebun poate mângâia. Parca îi netezea cutele obrazului cu degetele. Se juca la fel ca un sculptor cu statuia lui. Modela in chipul groaznic la vedere trasaturile placute de altadata. Femeia se uita la el cu ochi de câine.

Ii spuse:
– Femeie, esti tare frumoasa, dar esti proasta. Nu chipul trebuia sa-mi ceri sa ti-l dau, ci mintea. Eu nu am ce face pentru tine. Si pleca. Femeia plânse deznadajduita în urma lui. Dupa nu mult timp isi dadu seama ca lacrimile n-o mai usturau, ca inainte, când îi curgeau pe obraji. Cu mare teama isi atinse fata cu vârful degetelor. Era neteda si moale. Nu-i veni sa creda. Pleca buimaca pe strada soptind: “îti multumesc, Doamne, iti multumesc!”

Intre timp nebunul ajunsese acasa. Se dezbracase si se spala intr-un lighean cu apa de ploaie. Acum isi amintea ca ploase. Isi aminti si de femeia de pe strada. Ce frumoasa era! Fara sa-si dea seama, isi freca pântecele. Duse mâna mare mai jos, intre picioare si descoperi acolo ceva care îi produse mare mirare, de
parca observa pentru prima data ca-l avea.

Isi slobozi udul in lighean si privi curios în apa. Apoi se spala mai departe. Nu stia prea bine ce face, dar incepu sa mângâie ritmic organul acela mare, sa-l mangaie ca pe un copil orfan care vrea sa fie leganat.

Iesi cu picioarele din lighean si apoi iesi in pragul usii. Ii placea ce facea. Nu stia de ce, dar era placut. Oamenii care treceau pe strada îi strigau câte ceva urât si el nu întelegea ce au cu el. Femeile intorceau capul când treceau prin dreptul lui, sa nu-l vada dar apoi trageau cu coada ochiului. Pentru el nu era decât un joc nou.

Pleca asa, dezbracat, prin praf. Era vara si era cald, iar el se simtea foarte bine si nu simtea deloc nevoia sa se opreasca. In piata oamenii se strânsera în jurul lui iar el le striga tare, fara sa se opreasca din ce facea:
– Pocai-ti-va, marturisi-ti-va pacatele unii altora! Ei îi strigau tot felul de lucruri urâte, si chiar unii pornira spre el, sa-l bata, dar altii dintre ei îi oprira. Toti îl priveau indignati, dar nu-l batura, caci voiau sa afle ce-o sa zica.

Iar el striga, mai tare decât toti, acoperind zarva lor, si pe masura ce-l încingea placerea striga tot mai tare:
– Voi nu traiti, voi sunteti morti! Voi nu sunteti decât visele pe care le visez eu zi de zi! Voi n-aveti suflet in voi! Pocaiti-va! Nu este nici un Dumnezeu! Eu sunt Dumnezeu! Eu va botez! Si chiar dupa ce spuse toate astea, fara nici o greutate, simti o mare descarcare si vazu cum din el tâsnea un lichid alb ca laptele, putin galbior.

Se grabi atunci sa-i stropeasca pe toti, ca sa-i boteze, asa cum spusese. Sperma nebunului le sari pe ochi, pe fata, în par, in timp ce el le striga:
– Va botez! va dau viata!

Oamenii din multime se stergeau cu scârba. Câtiva ridicara pietre de jos si aruncara in el. Simti durerea. Tot mai multi il loveau acum cu pietre. Fugi dintre ei spre casa. Câteva pietre înca îl mai ajunsera dim urma. Când intra în casa il lasara in pace. El mai simtea inca durerea, arzatoare. Duse mâna la ceafa si vazu ca îi curgea sânge. Era obosit. Se culca, greoi.