De fapt, e destul de simplă. Avem o singură ţară, asta e problema. Dacă aveam două, se muta fiecare în ţara lui. Jokes aside, sunt doi poli. Unul e reprezentat de oamenii care au o meserie şi ar putea să şi-o facă oriunde în lume (ignorând diferențele de limbă). Nu contează ce meserie – programator, electrician, jurnalist, asistentă medicală, orice meserie poate fi făcută bine sau prost. Din primul grup fac parte oamenii care îşi pot face meseria cu pricepere şi răspundere.
Din al doilea grup fac parte oamenii care nu vor să îşi asume prea multe răspunderi. Trebuie să facă rost de chestii ca să trăiască, eventual cât mai bine, ei și copiii și rudele lor. Dacă au o meserie, și-o fac de mântuială (sau chiar în bătaie de joc), atâta timp cât le merge și așa. Dacă găsesc un post călduţ, pe pile, unde să nu li se ceară nimic şi să primească un salariu, e ok pentru ei. Dacă pot da o ţeapă, ceva, să se învârtă, să se descurce, e ok. Se învârt alții, dar le pică și lor – sunt mulțumiți. Dacă se pot pensiona mai repede şi cu o pensie mare, e minunat. Unii poate au avut o meserie care nu se mai caută, ceva printr-o fabrică comunistă, dar nu s-au obosit să înveţe altceva după aia. Etc. Într-o ţară civilizată, unde majoritatea oamenilor ar fi din primul grup, unde ar avea condiţii să se recalifice și ar fi ajutați să își găsească o meserie, să o facă bine ș.a.m.d., ar deveni şi ei mai ok.
Mă rog, e mai complicat, dar să păstrăm lucrurile simple. Pentru cei din primul grup contează să îți faci bine meseria, să nu îți fie rușine de munca ta, să ai răspundere și, bineînțeles, să trăiești civilizat. Sunt în acel grup și oameni cu salarii mari, și oameni cu salarii mici (dar decente, cât de cât, pentru România), și tineri și bătrâni, și cu facultate, și fără. Și de dreapta, și de stânga.
Pentru cei din al doilea grup contează să te descurci să o duci cât mai bine. Fără să te pricepi neapărat la ceva, fără să îți asumi prea multe răspunderi. Și în grupul ăsta sunt oameni de toate vârstele, de toate orientările politice, cu bani mai mulți sau mai puțini (în funcție de rude, pile și relații, în principal), cu educație mai puțină sau mai multă (dar de obicei de mântuială, căpătată în vreo fabrică de diplome, fiindcă educația pe bune cere muncă și răspundere).
Unii dintre cei din al doilea grup se prefac că ar fi din primul. Alții dintre cei din al doilea grup spun că nu există primul grup, că toți sunt ca ei. Etc.
Au plecat din țară oameni din ambele grupuri. Cei din primul grup au continuat să muncească, cei din al doilea grup s-au descurcat mai prost. O bună parte dintre cei din al doilea grup nu ar avea cum să se descurce în altă parte decât aici. Asta e țara lor. Ei ar dori ca oamenii din primul grup fie să plece, fie să devină ca ei, fără să le pese că în felul ăsta cam totul s-ar duce de râpă.
Iar cei din primul grup s-au săturat să plece din cauza celor din al doilea grup. Au văzut că ar putea să trăiască civilizat și aici. Asta s-a schimbat în mod esențial în 27 de ani. În ’90, după mineriade, impresia (pentru mulți dintre cei din primul grup) era că țara asta nu mai are nici o șansă. Acum, cu toate mizeriile care se întâmplă, poți totuși să speri.
Cum spuneam, grupurile astea două sunt ca niște poli între care gravitează oamenii. Același om, pe parcursul vieții, se poate îndeparta de primul grup și să se apropie de al doilea. Sau de al doilea și să se apropie de primul, deși e mai greu, de la o vârstă încolo.
Nu e clar cam cât de mari sunt grupurile din jurul fiecărui pol, cât de bine sunt adunate în jurul polului propriu, câți oscilează între cei doi poli și așa mai departe. Și nici nu e clar cum am putea afla, fiindcă aici nu contează vorbele, ci faptele.
Un lucru e, totuși, clar. Pe termen lung, dacă România nu devine o dictatură condusă de cei din al doilea grup, tot mai mulți oameni vor face parte din primul grup. Asta e direcția în care se schimbă lucrurile. Asta e direcția în care s-au schimbat pretutindeni în lume.
Și cât o să dureze? Dumnezeu știe cât. Până dispare pesedeul? Până mor pensionarii? Chestii de felul ăsta nici măcar nu contează. În câteva orașe mai mari, percepția s-a schimbat deja. Nu mai sunt cei din primul grup într-o mică bulă, care plutește în oceanul format din cei din al doilea grup. Deja se simte ca și când ar fi pe dos. Noi nu credem că e așa, după cum am mai spus, dar nici asta nu contează prea mult. Când cei din al doilea grup vor simți că sunt închiși într-o bulă, în mijlocul celorlalți, vom putea răsufla ușurați.