A fost odată… Errr,… A fost o măsuță cu picioarele strâmbe. Apoi o vrăjitoare a transformat-o în pisică. A mieunat măsuța o vreme, dar când s-a uitat în jos a văzut că picioarele tot strâmbe le avea. Așa că a plecat prin lume să găsească un leac, să-și îndrepte picioarele. După nenumărate peripeții a întâlnit un dragon care i-a spus: “Dar poți să mergi foarte bine și așa”. Și-a dat atunci seama că a avea picioarele strâmbe e o problemă mare doar pentru o măsuță, dar nu și pentru o pisică. Așa că a dat să se întoarcă acasă, dar pe drum a fost ucisă de un vânător care credea că e un animal dintr-o specie rară. Zicea vânătorul: “Ia uite ce picioare are, asta nu-i o pisică obișnuită, sigur o să o vând la un muzeu și o să mă îmbogățesc”. Dar nu s-a îmbogățit.
Cât despre pisică, eu zic să nu ne întristăm prea tare pentru ea. Cât fusese măsuță nu era însuflețită. Iar acum iarăși nu mai era vie, dar măcar a fost o vreme pisică, ceea ce tot e ceva, fiindcă ar fi putut să rămână măsuță tot timpul, să nu aibă nici o aventură și să nu cunoască un dragon.
Poate vă întrebați la ce au fost bune toate astea, dacă până la urmă a omorât-o vânătorul și nici măcar nu s-a mai întors acasă. Dar nu e ca și cum viața măsuței noastre avea ca scop suprem ca ea să se întoarcă acasă. Dacă s-ar fi întors acasă, după aia s-ar fi apucat de altceva, cine știe. Sau poate s-ar fi plictisit. Sau venea iar vrăjitoarea la ea și o făcea măsuță la loc. Oricum, oricât de mult ar fi trăit măsuța, tot v-ați putea gândi că putea să trăiască și mai mult. Chiar dacă murea după douăzeci de ani, ceea ce ar fi foarte mult pentru o pisică, tot ar putea să vă pară rău că n-a preschimbat-o vrăjitoarea într-o broască țestoasă, care să trăiască sute de ani.
Mai bine să ne gândim că pentru o măsuță ar fi extraordinar să capete viață chiar și o secundă. Tot ar fi mai bine decât să rămână mereu măsuță. Până la urmă, chiar e ceva extraordinar că există pe lume ființe vii precum pisicile, câinii sau iepurii. Sau că există oameni ca noi. Iar lucrul ăsta o să rămână extraordinar chiar dacă la un moment dat s-ar putea să nu mai existe nici un om, fiindcă probabil că și lumea în care trăim va avea un sfârșit. Iar după aceea nu va mai rămâne nimic. Dar tot e ceva că măcar a existat o lume. Ar fi putut să nu existe nici una.
Iar acum poate ați vrea să mă întrebați la ce sunt bune toate astea și ce rost au toate lucrurile dacă la sfârșit nu mai există nimic și nu mai e nimeni care să își amintească vreodată că a existat ceva. Numai că la această întrebare eu nu știu ce să răspund, așa că povestea noastră s-ar putea încheia foarte bine acum. În orice caz, dacă nimic nu are rost, atunci n-are rost nici să ne întristăm.
Masuta, pisica, tot necuvantatoare. Atata doar ca una statica, cealalta umblatoare. Pe una pui ceasca de cafea, cealalta ti-o da jos de pe masa si ti-o varsa. Deci, ce ti-e masa, ce ti-e pisica.
Nu stiu daca e corect sa ne gandim la pisica ca (sic) fiind tot masuta. O data devenita pisica, pisica e acum pisica, cu tot ce implica asta (potentialul unei frumoase si productive vieti pisicesti inclus). Cand pisica a fost omorata, potentialul ala a fost distrus, si asta este partea trista a povestii (and let’s not forget the whole matter of consciousness — masuta n-avea asa ceva, pisica avea).
Exagerand absolut exagerat, putem sa asemanam masuta (starea initiala, ne-constienta) cu un fetus pre-consciousness (stiinta inca nu s-a hotarat cand devine un fetus persoana, dar oricum, asta din exemplul nostru e inainte de asa ceva). Acesta o sa se dezvolte intr-un bebelus (starea a doua, constienta si cu o gramada de potential). Ori nimanui nu i se pare corecta ideea ca daca un bebelus este omorat sa zica ceva gen “no, si ce daca? nu e trist, pentru ca oricum inainte sa fie bebelus n-a fost nimic, si macar a trait cat a apucat. Si oricat ar fi trait oricum murea pana la urma”, etc.