Malina era moarta. Asta n-o impiedica sa se plimbe seara prin oras sau sa intampine rasaritul de soare de pe terasa vreunui bloc, dimineata. Avea 14 ani. In ultimii 90 de ani avusese 14 ani. Uneori dormea, ascunsa de privirile oamenilor, pe o banca din parc. Isi dorea un prieten. Sau o prietena. Dar nimeni nu stia ca ea exista. Uneori ar fi plecat undeva, definitiv. Dar nu avea unde sa plece.

I-ar fi placut sa poarte o rochie alba, dar nu avea una. Nu avea nici un fel de haine. Poate murise in timp ce facea dus. Adevarul e ca nu isi aducea aminte nimic de dinainte.

Nici frigul nu-l simtea. Doar si-l inchipuia, atunci cand era iarna. La fel si orasul, cu oamenii din el, ii aparea in minte ca o inchipuire. De simtit, nu putea simti nimic, dar isi dadea seama, intr-un fel, de diferenta dintre realitate si fantezie. Cand avea in minte imaginea strazii pe care mergea, stia ca aceasta nu e produsul imaginatiei ei. Partile corpului ei se miscau, in aceste inchipuiri, asa cum ar fi vrut sa le miste, nu asa cum si-ar fi putut imagina ca se misca. Si-ar fi putut inchipui un prieten, dar stia ca nu are nici unul.

Intr-o dimineata, Maria (sau Manuela) isi inchipui ca aude, ca intr-o inchipuire reala, vocea unui baiat care plangea. Plangea fiindca nu-l iubeste nimeni. Ar fi vrut sa ii spuna sa nu planga, fiindca e mai bine sa stie si alti oameni ca existi, chiar daca nu te iubeste nimeni. Stia ca nu o va auzi, asa ca nu spuse nimic. Planse si ea un pic, de mila lui. Si poate si de mila ei insasi.

“Cine e acolo?”, intreba brusc baiatul, oprindu-se din plans. Mihaela (sau Maria) se opri si ea. Ii raspunse, firav: “Eu, dar probabil ca nu vorbesti cu mine”. Dar baiatul spuse: “Ba da, te vad!”. Medeea (parca asa o chema), ramase interzisa. Daca i-ar fi batut inima, acum i-ar fi batut mai repede. Spuse, ca pentru sine: “Daca m-ai vedea, ai putea spune cu ce sunt imbracata”. Iar baiatul raspunse: “Nu esti imbracata cu nimic. De fapt, daca nu te-as fi auzit, n-as fi stiut ca esti fata, si nu baiat.”. Madalina – poate totusi Madalina o chema – se gandi ca i se potriveste descrierea. Era mica si slaba, cu soldurile inguste. Sanii aproape ca nu i se vedeau. Ar fi putut trece usor drept baiat. Vru sa raspunda, dar simti ca o cuprinde, brusc, un fel de oboseala.

Descoperi ca baiatul care plansese mai devreme se apropiase de ea. Erau in fata unui magazin de materiale textile. Inca nu trecea nimeni pe strada. Il intreba pe baiat cum il cheama, iar el spuse un nume. Il chema Mihai, iar ea se simtea de parca ar visa, desi stia ca nu viseaza. “Mortii nu dorm”, isi zise in sinea ei. “Cum e posibil sa ma vezi?”, intreba ea. “Nu stiu, dar esti foarte frumoasa”, spuse Mihai. “Vrei sa fii iubita mea?”. In mintea ei chipul lui se contura tot mai bine. Da, ar fi vrut sa fie iubita lui. Lasa rusinea la o parte si ii spuse ca vrea. “Vrei sa ne plimbam prin parc?”, o intreba el. Ea raspunse din nou ca vrea. In parcul din apropiere el o intreba daca vrea sa faca dragoste.

Monica (da, cred ca de data asta mi-am amintit cum o chema – Monica) nu stia ce sa spuna. Era, oare, posibil? Mihai isi lasa hainele pe o banca si incepu sa alerge prin iarba. “Hai, vino!”, ii striga. Porni si ea dupa el fara nici un efort.

In mijlocul parcului era un rond de flori. Florile inconjurau statuia unei fete tinere, care parea sa le ingrijeasca. Mihai se sui pe soclu si o lua in brate pe fata. “Asta esti tu”, ii spuse celeilalte fete, care murise acum 90 de ani. Se iubi cu fata de piatra, sub privirile ei uimite. In fond, daca lucrurile care se intampla iti apar ca intr-o inchipuire, ce importanta are pe cine strange iubitul tau in brate? Melania (sau poate o chema, totusi, Mirabela?) era fericita.

Pe Mihai l-au prins gardienii publici. Apoi a fost dus intr-un sanatoriu pentru boli mentale. Iubita lui incerca sa il linisteasca, dar el nu o auzea. Poate isi pierduse simturile acelea speciale, din cauza medicamentelor. Poate nu o auzise niciodata. Poate totul fusese o coincidenta, o potrivire intre vorbele si faptele lui nebunesti si vorbele ei. Poate ca iubirea nu e niciodata mai mult…

[p.s.: Daca vreti sa cititi o poveste de acelasi gen, doar ca mult mai frumoasa (si cu final fericit), va recomandam Itoshi no Kana]