O vorba din batrani spune ca un timbru rosu e rosu, dar un timbru mare nu e de fapt prea mare. Nu in comparatie cu un afis mare, in orice caz. Iar un om care inoata repede nu se deplaseaza, pana la urma, prea repede. In mod similar, atunci cand vrei sa fii nationalist, ai dori sa spui, probabil, printre altele, ca Eminescu e un mare poet român. Cu accent pe “român”. Doar ca un mare poet român nu e in mod necesar si un mare poet. Si da, aici e toata drama.
Daca vrei sa faci o calificare cu iz nationalist, nu faci altceva, de fapt, decat sa scazi din valoarea omului sau operei despre care vorbesti. Asta in limba romana, desigur. In engleza nu e o mare diferenta intre “Shakespeare e un mare dramaturg britanic” si “Shakespeare e un mare dramaturg”. Dar daca ar fi asa si in romana, ce nevoie am mai avea sa fim nationalisti? 🙂
De unde eu înţeleg aşa: o mare cultură are nevoie de o limbă de largă circulaţie. Sau invers: limba unui popor devine cunoscută doar dacă cultura acelui popor depăşeşte un prag critic (înclin mai mult spre a doua variantă).
Rămâne totuşi o dificultate referitoarea la justeţea analogiei: dat fiind că un timbru mare nu e neapărat mare, atunci nici un poet român mare nu e neapărat mare. În ce măsură sunt analogiile justificate într-un discurs argumentativ?
Limba unui popor devine cunoscuta doar daca FORTA ECONOMICA a acelui popor depaseste un prag critic (in timp si la nivel global)