O chestie pioniereasca e facuta fiindca trebuie sa fie facuta. Asa erau intalnirile de pionieri la care se discutau documentele de partid, pe vremuri. Nici profesorii nu aveau chef de ele, nici elevii. Stiam toti asta.

La fel erau participarile obligatorii la conferinte plicticoase tinute de poeti sau prozatori obscuri, pe care nu-i citise nici unul dintre noi. La sfarsitul conferintelor, doi-trei pionieri recitau cate o intrebare de pe un cartonas primit de la o profesoara.

Intrebarile nu erau prea grozave, fiindca profesoara rasfoise si ea in graba, din obligatie, cateva pagini din vreo carte scrisa de vorbitor. Vorbitorul insusi se preta la circul respectiv probabil tot din obligatie. Avea si el de bifat o activitate.

Continuarea facila a povestii asteia ar fi sa spun ca multe dintre intalnirile si activitatile politicienilor de astazi sunt pionieresti. Cei cativa oameni care intra din intamplare pe aici ar da multumiti din cap, as mai bifa si eu un post pe blog si gata.

Doar ca eu as vrea sa vorbesc despre doua feluri de evenimente. Unele sunt cele la care unii oameni pun suflet, desi pentru cei care le pun in miscare sunt, de fapt, tot niste chestii pionieresti. Celelalte sunt cele care, desi nu sunt, par sa fie pionieresti, poate dintr-o stangacie a organizatorilor.

In primul caz, motivatia din spatele evenimentului nu e vizibila de la bun inceput. Scriitorul se duce la o intalnire cu cititorii. Crede ca se va intalni cu oameni care i-au citit cartile. Vrea sa le raspunda la intrebari. Reciteste mai multe fragmente, pentru a le avea proaspete in minte. Se intalneste, in schimb, cu o multime de gura-casca care-l confunda cu altcineva.

Descopera, in felul asta, ca PR-istii de la editura au organizat o intalnire pioniereasca. Nu fiindca i-a obligat partidul, ci fiindca trebuie sa-si castige salariile. Iar editura trebuie sa castige bani. Iar pentru asta scopul lor a fost sa adune la intalnire potentiali cumparatori, nu oameni interesati sa discute cu scriitorul.

Poate vi s-a intamplat sa participati la un eveniment crezand in scopul declarat al acestuia (sa salvam natura, animalele, casele vechi, cartile s.a.m.d.), doar pentru a descoperi mai tarziu ca organizatorii si o parte dintre participanti nu puneau suflet in ceea ce faceau.

Nimeni nu spune ca daca participi la un miting, sa zicem, nu trebuie sa te socializezi cu oamenii din jur. Dar cand cineva merge la un orfelinat fiind in primul rand interesat de autopromovare, cv si social-networking, deja are ditamai cravata de pionier atarnata de gat.

N-are rost sa continui. Cazurile de genul asta sunt atat de multe incat n-ai cum sa nu te intalnesti cu ele, dupa care incepi se te cam prinzi.

Mai triste sunt celelalte. In astfel de cazuri, “pionierismul” aparent poate sa te impiedice sa vezi o chestie interesanta, in care sunt implicati oameni care chiar pun suflet in ceea ce fac.

Ce se intampla, de fapt? Uneori mijloacele prin care incearca sa ajunga pana la tine sunt invechite. Sau sunt noi, dar sunt folosite aiurea. Isi fac pagini de internet care arata ca in ’95 sau conturi de Facebook pe care posteaza procese verbale interminabile.

Oricine s-a plimbat printre bloguri vreo cateva saptamani poate sa se prinda cand un site bazat pe WordPress e facut de oameni care habar n-au ce-i ala un blog. E usor sa te gandesti, in situatia asta, ca oamenii aia n-au vrut decat sa bifeze o activitate. Cu toate astea, ei sunt uneori sinceri.

Uneori aerul de intalnire de pionieri vine dintr-un soi de elitism involuntar. Cei care organizeaza evenimentul si il fac public par sa se gandeasca doar la ei si la prietenii lor. Outsiderii percep toata povestea ca pe o facatura: “Din moment ce nu ni se adreseaza si noua, inseamna ca nu le pasa cu adevarat de ceea ce fac. Vor doar sa-si treaca inca o activitate in carnetel.”.

Uneori contextul pune in umbra totul. Locurile in care oamenii nu se duc, de obicei, decat din obligatie (sau cu obligatii), miros a locuri de intalnire pentru pionieri. E greu sa organizezi un cenaclu literar onest in sediul unei banci.

Iar alteori, pur si simplu, problema e la tine. Nu poti intelege o anumita preocupare, asa ca refuzi sa crezi ca ar putea exista oameni care sa fie interesati cu adevarat de treaba aia.

N-am nici o poanta de final, scuze.

[G. S.]